LEGENDELE ROMANIEI
LEGENDELE BRASOVULUI
După multe cuvinte mai mult sau mai puţin dure exprimate zilele trecute, unele cu rost, altele la nervi, m-am hotărât să va spun legendele din spatele acestui oraş minunat în care m-am hotărât să rămân împreună cu Alex, Braşovul. Aşa cum fiecare oraş are povestile lui nescrise, aşa şi Braşovul are, poate mult mai multe decât altele, o serie întreagă de evenimente misterioase, unele cu caracter supranatural, altele încărcate de suferinţă şi condamnări.
Condamnarea vrăjitoarelor
Aşadar, să începem cu intrarea în cetatea medievală, în zona Bd-ului Eroilor – Modarom-ul de azi, unde se afla una din marile porţi ce asigura traficul în interiorul zidurilor. Se spune că exista aici, în preajma parcului din faţă Consiliului Judeţean, mai exact pe crucea ridicată în cinstea revoluţionarilor de la 1989, un lac în care vrăjitoarele erau condamnate pentru fărădelegile lor, impostură şi presupusa legătură cu diavolul. Legea spunea clar că 
dacă au puteri supranaturale să fie aruncate în apă, iar cele cu adevărat “menite” acestor deprinderi să scape de greutăţile pe care le aveau legate de picioare (acele pietre denumite “de moară”). Cele care au reuşit, prin minune sau trucuri diavoleşti, au fost arse pe rug chiar lângă locul condamnării, în privirile curioşilor. Mai mult, după ce mureau înecate trupurile lor erau lăsate să plutească deasupra lacului zile în şir, că un răspuns grotesc asupra celor care vor să se iniţieze în tainele vrăjitoriei. Sunt foarte curios dacă noapte, în linişte, după ce maşinile îşi răresc cursul nebun pe lângă semaforul din faţa Modaromului, se resimt influenţe negative în această zonă, sau ceva sunete ciudate. Ar trebui cercetat, cum de altfel ar trebui cercetată şi fântâna din centrul Braşovului, din preajma Bisericii Negre. Se spune în articolul pe care l-am indexat aici că în noaptea de Sfântul Andrei vrăjitoarele se strâng şi pornesc o horă diavolească, informatie pe care o consider fascinantă în primul rând pentru trasmutarea “ielelor” din pădure în slujitoarele demonice din oraş. Deci o parte din raspunsul la întrebarea mea, legată de fenomenele stranii, este dată.
Calfa de pe Biserica Neagră
Şi cum ne îndepărtăm de acest spaţiu al terorii şi păşim pe Republicii înspre Piaţa Sfatului, nu avem cum să nu ne oprim la celebra Biserică Neagră, denumire consemnată în anale în urmă marelui incendiu din 1689 când cetatea a fost mistuită de flăcări în totalitate. Construită inţial că biserică de rit catolic, cam în jurul secolelor XIV-XV, ea a adunat în mentalitatea şi spiritul cultural al braşovenilor o întreagă serie de legende. Se spune că la construirea ei unul dintre meşterii şefi şi-a pedepsit calfa, care aparent era un copil şi care nu măsurase adecvat peretele bisericii, urcându-l pe acoperiş şi spunându-i să se uite în jos. Calfă a alunecat şi a căzut de la înălţimea de 42 de metri, murind pe loc. Alte surse spun că a fost împins de către meşter fiind nervos pe incapacitatea lui de a-şi duce 
lucrurile la bun sfârşit şi apoi s-a învinovăţit şi i-a ridicat statuie pe acoperiş. O altă idee ar fi că unul dintre meşteri a fost invidios pe calfă pentru că era neîntrecut în maestrie sa şi l-ar fi împins de pe ţigla acoperişului, asemeni mitului resemantizat al lui Manole. Acum sunt trei legende în jurul aceluiaşi subiect. Cert este că statuia există şi probabil au fost mult mai multe pe acest acoperiş, încă se pot observă urmele unor piloni pe care au fost postate. Legenda pare a fi adevarată: cineva a căzut de pe acoperişul bisericii. Statuia îl reprezintă pe un copil ce pare că măsoară înălţimea turnului cu o sfoară, metoda utilizată în construcţiile de mari dimensiuni. Mai multe curiozităţi aici . Ce este cel mai important şi concluzia pe care am putut s-o formulez, după câţiva ani de cercetare, este că oricâte biserici s-ar ridica în ţara aceasta sau oriunde în lume o jertfă tot trebuie adusă: fie că moare cineva, fie că sunt îngropate părţi din moaştele unor sfinţi ori că a avut loc un eveniment neaşteptat. Ceva tot trebuie să se întâmple, aşa sunt lăsate lucrurile din Illo Tempore, din acel timp preistoric din care toate lucrurile au luat naştere. Pentru mine, unu, Biserica Neagră este o bijuterie arhitectonică, cea mai frumoasă catedrală catolică din țara și probabil din sud-estul bătrânului continent, cu cel mai mare clopot din europa şi cea mai “călduroasă” orgă, dar care îmi transmite foarte multă răceală şi tensiune în afară ei, parcă e o senzaţie de multă suferinţă ce se desprinde dintre zidurile ei.
Vezi si partea a II-a aici
Poarta Spovedaniei
Şi pentru că tot o să rămânem în zona Bisericii Negre, se spune că pe una din laturile exterioare ale ei (pe asta chiar trebuie să o revăd şi eu), se află Poarta Spovedaniei, de unde preotul, în vreme de război, ieşea cu cartea sfântă şi binecuvânta războinicii ce plecau pe front. Aceştia, îndeplinind astfel un ritual sacru (sau mai degrabă păgân) îşi frecau, în timpul slujbei, baionetele de zidurile bisericii, în speranţa că divinitatea le va îndrepta steagul victoriei de partea lor. Şi astăzi dacă mergeţi pe latura estică a lăcaşului de cult, cum privim înspre Piaţa Sfatului, le veţi putea admira.
Stâlpul Infamiei
Potrivit ziarului online Monitorul Express, mergând spre Casa Sfatului, astăzi Muzeul de Istorie, exista în aceeaşi perioada de glorie a cetăţii de sub Tampa un Stâlp al Infamiei unde erau executaţi sau pedepsiţi toţi cei care se opuneau legilor. Şi oamenii chiar au trecut prin chinurile biciurilor, au existat decapitări, spânzurări, tăieri de urechi, arderi pe rug, excomunicări şi torturi inimaginabile. Există legenda capului unui condamnat la moarte care a fost pus într-o ţeapă şi a fost “păstrat” în semn de “ţinere de minte pentru doritorii” care voiau să urmeze drumul faradelegilor. Un adevărat infern dantesc în piaţa în care astăzi se adună copii în jurul fântânii arteziene sau a micului rezervor pentru porumbei si se joacă. C’est la vie, c’est la guerre !
Pe terenul Prefecturii de astăzi erau îngropaţi sinucigaşii, cei excluşi din cetate şi nu în ultimul rând cei decapitaţi de sabie, nu de ghilotină. Ceea ce trebuie reţinut este că Evul Mediu avea nişte reguli clare, orice lege încălcată se pedepsea crunt şi cetatea era eliberată de un suflet păgân. Dacă ne gândim că pe atunci Bisericile dezmembrate prin marea Schismă de la 1054 au încercat să îşi convingă adepţi la dreapta credinţă, în special catolicii care pângăreau şi-i condamnau la moarte pe cei ce se împotriveau, răstignindu-le trupurile în afară cetăţii, atunci evenimentele din Braşov erau în tiparul perfect al unui oraş medieval.
Spânzurătoarea de pe dealul din faţă Spitalului Judeţean
Ce este interesant este că pe colina din faţa Spitalului Judeţean, era amplasată încă o spânzurătoare din piatră iar legenda spune că meşterul care a conceput acesta metodă de pedeapsa cu moartea a fost şi primul care a fost răpus de ea. El a fost primul spânzurat. Extrapolând, putem să remarcăm un sacrificiu pentru opera sa, creatorul a fost ucis de propria armă letală orientată împtriva oamenilor. Trecând prin acesta zonă, de la Spitalul Judeţean şi până în Racadau, observi că şi natura are ceva sinistru în ea, copacii au o formă bizară, sunt locuri unde nu creşte niciun pâlc de verdeaţă. Sunt curios dacă se petrec ceva fenomene supranaturale. Ar trebuie văzut bineînţeles şi ar trebui consemnat.
Vezi si partea a II-a aici
(acestă fotografie este cu caracter informativ si potrivit site-ului de mai jos, nr5., este Cetatea Braşovia (ruinele unui turn de pază şi drumul care mergea către Curătură – Dealul Melcilor))
Ce nu cunosc mulţi vizitatori în momentul în care ajung în Braşov este că toată cetatea, referindu-ne aici la centru şi până la bastioane, se află pe vechi catacombe, pe vechi tuneluri subterane care făceau connexiunea între turnurile de supraveghere şi între punctele strategice în caz de asediu. Tot aici se aflau şi 3 gropi de alimente, unde doar 3 oameni importanţi ai comunităţii cunoaşteau unde erau poziţionate. Aici se strângeau provizii pe timp de război, dar problema cea mare venea în momentul în care aceşti 3 cerbei ai alimentelor erau răpuşi de vreo baionetă sau vreun glonţ sau cădeau la datorie în cetate, pentru că nimeni nu avea vreun reper. În plus, pentru curioşii care merg spre Turnul Alb, după ziduri, exact lângă scările ce duc spre punctul turistic se vede un grilaj de fier care acoperă o cavernă. Este una din multele “guri de ieşire” ale cetăţii, prin care oamenii circulau. O altă o puteţi vedea la Turnul Negru, imediat cum urcaţi dinspre maternitate pe str. După Ziduri. Ce ar fi ideal pentru toţi turiştii, fie ei români sau străini, ar fi excavarea acestor caverne şi exploatarea la maximum a acestor bijuterii arhitectonice.
Se pare că în toată ţară au existat sub cetăţi pavilioane de depozitare de alimente şi puncte de legătură subterane. În Bran, spre exemplu, exista în fântâna, unde acum turiştii aruncă bănuţi în îndeplinirea vreunei dorinţe, un pasaj pe sub apă, reprezentând calea de ieşire către o capelă aflată în cimitirul din împrejurimi. Pe aici obişnuia Ţepeş sau succesorii la tron să scape de asediul otoman, în caz de urgenţă.
Brașovul are o serie importantă de legende și pentru că spațiul nu ne mai permite și pentru a nu deveni redundanți, vă propun și o parte a doua în curând. ne revedem, aici, cu legendele României împărțite pe orașe.
Dorian Dron
Și pentru că legendele Brașovului nu pot intra într-un singur articol, și nu neapărat pentru că sunt multe, ci pentru că țin prea mult la acest oraș, mi-am propus să vă prezint și partea a doua. Problema stă în felul următor: tot ce am scris în prima parte îmi era cunoscut, apropriat oarecum și vizualizat, dar ce urmează acum îmi este în proporție de 80% străin, la fel cum o să fie și în momentul în care ne vom apuca să studiem celelalte orașe. De aceea avem nevoie și de sprijinul vostru.
Iar pentru că trebuia să pornesc de undeva, am apelat tot la ziarul Monitorul Express, presă scrisă de specialitate apreciată în Brașov şi de la un articol: Legendele Tâmpei, publicat pe scribd de Cătălin Grigore. De aici îmi voi prelua sursele și le voi reinterpreta.
Oameni buni, apăi dacă vorbim musai de Brașov nu aveam cum să nu vorbim și de Tâmpa, de simbolul natural al Brașovului (pentru că Biserica Neagră a fost construită) de care locuitorii sunt atrași și legați direct.
Fie că ies la plimbare sau la un jogging ori merg la un tenis sau baschet brașovenii au mereu o reticienta când vine vorba despre legenda acestui munte crescut în centrul orașului. Mai ales dacă vii pentru prima oară și te duci în Piața Sfatului, ca orice turist care vrea să vadă gigantica Biserică Neagră și te uiți inevitabil în stânga și vezi un bloc natural de brazi, ce este parcă sculptat, asemeni unui premolar în dimensiuni gigantice.
Zamolxis-ul sau Fântâna Vrăjitoarelor de pe Tâmpa
Legendele nu se ţin departe de acest munte, considerat adeseori un sanctuar, locul de închinăciune al vrăjitoarelor ori al dacilor ce înălţau jertfe către Zamolxis. După cum mitologia nu face rabat de la istorisirile cu caracter supranatural, mitic, ce aveau loc în munţi, în special, loc de epiphanie şi comuniune directă spirituală, aşa şi Tâmpa braşoveană, aparent, are o legătură strânsă cu fenomenele ce se găsesc dincolo de raţiunea umană. Din cercetările arheologilor se pare că Tâmpa ascunde o fântână cu oase şi un adevărat altar pe care s-au oficiat ritualuri păgâne. Exista o informaţie la un moment dat printre braşoveni că această fântână ar fi fost locul de întrunire al vrăjitoarelor, mai ales în evul mediu, în care dacă erau prinse erau înecate sau arse pe rug. De aceea se şi retrăgeau în muntele protector al cetăţii, continuându-şi invocarea spiritelor malefice departe de ochii vicleni ai curioşilor. Personal am auzit legenda aceasta în cercul de prieteni braşoveni de la facultate, neexistând o probă sau o fotografie veridică.
Vezi si partea I, aici
Templul lui Chronos:
În plus, pentru că ne punem întrebarea normală: cum a putut un român să pună numele Tâmpa unui munte când, citându-l pe Sextil Puşcariu (preluat din Monitorul Expres, a se vedea aici) ei au “de obicei pentru munţii lor denumiri atît de plastice, că Omul, Babele, Strungă şi alte nume ce se întîlnesc în Bucegii apropiaţi, să fi dat în cazul acesta numele atît de nepotrivit ce aminteşte de cuvintele «timp» şi «tîmpit»?“. Aici este enigmă. Una dintre legendele Tâmpei este că a există în Ţară Brasei, în momentul în care ea a fost acoperită de ape, un uriaş care în timp ce cobora dinspre Piatră Mare a călcat pe acesta ridicătură de pământ şi datorită presiunii imense a trupului său pe rocă a “tâmpit”, de aici rămânându-i dealului numele de Tâmpa ! O altă teorie ar fi cea a provinienţei termenului de tâmpa de la tâmplă care în latină însemna templu, un templu de închinăciune pentru o zeitate. De aceea întâlnim în perimetru şi acel sanctuar de care am vorbeam mai sus. Informaţiile sunt distorsionate în momentul în care vorbim despre acest munte care ar fi purtat numele de Tempus, în cinstea zeului timpului Saturn, informaţie de altfel preluată tot din ziarul braşovean. Nu putem emite păreri pertinente, dar transmutatea şi traducerea de către cavalerii teutoni în germană a termenului Tempus – în cetatea timpului, rezultând Kronstadt, adică cetatea lui Cronos, mie, unu, mi se pare plauzibilă.
Banca îndrăgostiţilor:
Şi nu putem să părăsim acest munte al lui Cronos până când nu vom scoate la lumină toate legendele sale, sau măcar pe cele la care avem acces.
Am fost suprins când am dat peste un articol Legendele Tâmpei pe Scribd.com, articol ce îi aparţine, probabil, domnului Cătălin Grigore. Prite multe informaţii importante am găsit 
şi o legendă conform căreia pe aleea de sub Tâmpa, din spatele zidurilor cetăţii, se plimba un cuplu de îndrăgostiţi şi la un moment dat a s-a desprins o stâncă şi a căzut pe cei doi amorezaţi care în acel moment, aparent, stăteau îmbrăţişaţi. Acest moment a fost atestat documentar în anul 1817 şi numele fetei diparute: Ana Maria. Dar ce stârneşte admiraţie şi ceea ce mi-a atras atenţia imediat, urmând că într-un viitor apropiat să mă duc să verific, este că din acea stâncă oamenii au sculptat o bancă, ce a rezistat vremii şi modernităţii. Aşa că, pentru curioşii sau îndrăgostiţii care merg pe sub Tâmpa e un prilej unic de a se aşeza pe această băncuţă şi de a-şi etala sentimentele.
Lacul de sub Tâmpa
Şi cum aproape toţi turiştii vor să ajungă sus pe Tâmpa sau vor să-şi audă ecoul sandalelor pe aleea de sub gigantul “templu”, nimeni nu trebuie să rateze o legendă care afirmă că sub roci există un lac imens care oricând poate inunda cetatea Braşovului în eventualitatea unor ploi torenţiale. Una din variantele legendei spune că stânca a ieşit din mare şi a izolat marele lac , dar mult mai plauzibilă pare cea în care se spune că toată ţară Bârsei s-a aflat sub ape şi odată retrase ele au scos la iveală muntele Tâmpa, păstrând însă un lac în cavernele sale. Este asemeni imaginii lui Dan Brown din Inferno, când în cavernele Vienei apele îşi conservau puterile distructive. Şi de ce nu ar fi aşa, de ce nu am încerca să descoperim, să creăm caverne pentru turişti, locuri de întalnire, ar fi o bijuterie. Au fost, ce-i drept, câteva informaţii care au circulat prin Kronstadt cum că nu există acest lac, că o serie de arheologi au săpat prin împrejurimi şi nu au găsit. Însă ce facem cu acel puţ adânc de 100 de metrii care poate fi asemănat cu Fântână Vrăjitoarelor şi care ar fi atins o pungă de apă şi a rămas acoperită voit până astăzi ?
Cetatea Braşovia de pe Tâmpa
Pentru că fiecare cetatea avea punctele ei strategice, Braşovul a inovat securitatea folosindu-se de muntele Tâmpa. Astfel pe lângă zidurile ce îngrădeau cetatea, cineva a avut ideea genială de a construi o nouă cetate pe Tâmpa, în caz de asediu o eventuală cucerire ar fi fost imposibilă. Cetatea această poartă numele de Braşovia (sau mai bine zis purta) şi autorităţile urbei au încercat să o scoată la lumina rămăşiţele, după secole bune de întuneric. Chiar şi astăzi se văd zidurile groase de aproape 2 metrii ce sunt ascunşi de vegetaţie, ziduri care atrag de altfel atenţia oricărui turist ce vrea să cunoască mai mult despre legendele Kronstand-ului. Ce este de reţinut din legenda acestei cetăţi este că ea a fost construită în jurul secolelor XI sau XIII şi ar fi avut o formă relativ asemănătoare cu cea a cetăţii din Râşnov, formă triunghiulară şi fortificată. Ce-i drept este că ea a avut o întindere de 23.000 de metrii pătraţi conform Monitorul-ui Express (a se vedea aici). Pe lângă faptul că era poziţionată deasupra cetăţii Braşov, ea avea zidurile foarte abrupte şi a devenit astel cea mai sigură şi puternică cetate suspendată din Estul Europei. Tocmai de aceea ea nu a fost niciodată cucerită, ci cedată prin tratat. Interesant este că Iancu de Hunedoara a decis prin 1447 că cetatea Braşovia să fie dărâmată, cu piatră rămasă construindu-se 2 turnuri care cu timpul au fost şi ele suprimate. Până şi altarul a fost mutat în Biserica Neagră. Dar ce a mai rămas merită vizitat.
semn de comemorare, dar asigurându-se în acelaşi timp că monumentul nu va reprezenta un pericol pentru cineva. De asemenea au fost implicate şi autorităţile pentru a-şi da cu părerea în legătură cu implementarea proiectului şi regulile au fost clare: niciun braşovean nu trebuie să se simtă constrâns sau să fie jignit de prezenţa acestui monument şi să fie consemnată o opinie generală; municipalitatea nu se implică în amenajarea sau în eventuala reconsolidare a monumentului; să nu existe niciun fel de pericol pentru vizitatori şi piatra de constructie să nu fie luată din ruinele vechii cetăţi Braşovia. Proiectul a fost respins datorită terenului accidentat, dar comunitatea maghiară nu s-a lăsat mai prejos şi a găsit o soluţie de stabilitate, creând un funicular ce pornea din Valea Cetăţii şi care transporta materiale. Se zvoneşte chiar că prin anumite procedee necunoscute vârful Tâmpei a fost ridicat puţin pentru a asigura stabilitate fundamentului statuii. Toate bune şi frumoase, statuia şi-a găsit locul pe un soclu de 10 m, ea având 3.5 m înălţime, şi nu l-a reprezentat cum era normal pe Arpad, conducătorul trupelor maghiare din 896, ci pe un războinic anonim.Dacă v-am plictisit cu Tâmpa Transilvăneană ar trebuie să va anunţ că mai am 2 legende micuţe, pe care bunicii, pe timpuri, le spuneau copiilor: Legendă Balaurului din Grotă şi Peştera Călugăriţei. Şi să nu îi speriem pe bieţii copilaşi, dar bătrânii braşoveni aveau obiceiul să le povestească despre balaurul din vârful muntelui care omora copiii din cetate. Iar pentru că erau prea multe cazuri, un tânăr voinic, măcelar de profesie, a băgat într-o piele de viţel piatră de var iar balaurul înfometat imediat a ingurgitat “animalul” şi de la apă s-a umflat până când burtă i-a pleznit. De aceea unii dintre bătrâni spun şi astăzi că Tâmpa are formă unui balaur ce doarme.
Cealaltă legendă are conotaţii directe către o călugăriţă care ar fi trăit într-o peşteră de pe Tâmpa, probabil loc de rugăciune şi meditaţie, departe de agitaţia din urbe. Se spune că ea ar fi găsit, mergând într-o zi prin pădure, un pui de balaur pe care l-a crescut în mică ei chilie, până când a crescut şi, cu instinct primar, ar fi devorat-o. Iar oamenii, în memoria ei, ar fi denumit acea cavernă din munte Peştera Călugăriţei.
Şi mă gândesc acum, când sunt aproape să pun punct legendelor Tâmpei, că de locul ăsta s-au legat o grămadă de istorisiri, unele adevărate, unele inventate, dar pe mine, unu, m-au făcut extrem de curios. Să vină vara, să se bage urşii la bârlog şi să pornim uşor pe toate cărările dealului-munte. Trebuie să descoperim şi noi ceva interesant ! Poate cele două tuneluri care făceau legătură între oraş şi exteriorul cetăţii, tuneluri care străpungeau, conform monitorulexpres, muntele.
Aşa că dragii mei am terminat în mare cu legendele Braşovului, nu că nu am mai găsi şi altele, dar ne aşteaptă o mulţime de oraşe frumoase în ţara această care merită şi ele exploatate. Ţin să va anunţ timişoreni că venim peste voi să va citim legendele şi să vi le prezentăm aici, pe BlogulLor.
Şi vorba braşovenilor: No, Servus !
https://blogullor.ro/legendele-brasovului-partea-a-doua/
Legendele Clujului
Treaba asta cu Legendele mi se pare o chestie foarte faină, pe bune acum ! Gândeşte-te că vei intra aici, în rubrica Legende şi vei găsi aproape toate oraşele importante ale ţării cu ciudăţeniile lor, cu locurile frumoase, dar care ascund un mister sau cu istoriile nescrise, transmise prin viu grai. Am terminat cu Braşovul şi Timişoara, iar astăzi m-am gândit că nu ar strica dacă Clujul ar fi următoarea noastră ţintă. Nu de altă, dar l-am vizitat, fără însă a afla în profunzime legendele lui. Iar tocmai asta e şpilul, să găseşti specificul locului fără a ţi se arăta pe indicator distanţa sau direcţia. Este fain să găseşti tu, să descoperi tu cu adidaşii şi cu ghiozdanul în spate ceea ce ai auzit sau ai citit. Aşa că, hai la drum prin Transilvania: Clujul e aproape !
Şi pentru a găsi informaţiile necesare, voi apela la surse fără să mă ascund, e mai bine să recunoşti că ai găsit undeva ceva, decât să te lauzi că e al tău sau că l-ai scris tu din mărinimoasa ta scoarţă cerebrală. Iar una dintre surse o constituie site-ul românia-actualităţi.ro, unde, de cele mai multe ori, găseşti informaţii deosebit de interesante. Aşa am descoperit şi pagina locurilor bântuite din Cluj, care imediat mi-a luat dioptriile la rost.
Ca o concluzie, Pădurea Baciu este singurul loc din România care atrage atenţia specialiştilor în paranormal sau ştiinţă, este singurul loc în care fenomenele stranii se manifestă radical, cu brutalitate şi debusolează orice vizitator. Până şi pe youtube cei de la Ghost Adventures, o emisiune în care o echipă de “specialişti” în paranormal, cu diferite EMF-uri, cabluri, microfoane şi aparate foto, care verifică nivelul de căldură din corp etc. au ajuns în Pădurea Baciu şi au filmat o lumina roşiatică ce plutea pe lângă un copac în depărtare. Acum nu ştiu cât de mult să îi cred pe ăştia, ei au ajuns până şi în Închisoarea de sub ruienele Curţii Domneşti din Târgovişte şi au auzit că Vlad Ţepeş le spunea Hello 
şi erau speriaţi. Cert e că acest loc reprezintă ceva, un fenomen pe care unii l-au denumit, alţii l-au interpretat, unii l-au imaginat, dar care cu siguranţă va bântui prin minţile tuturor curioşilor, turiştilor, chiar şi localnicilor. Aceasta este Pădurea Hoia-Baciu.
acest turn istoricii au descoperit inscripţii din Evul Mediu şi se spune chiar că însuşi Baba Novac, conducătorul armatei lui Mihai Viteazul, ar fi fost închis aici. Istoricul Damian Todiţă, citat de românia-actualităţi, spunea că pe lângă torturile cu care erau obişnuiţi în parte condamnaţii, clujenii au descoperit noi metode. Iar una dintre cele mai interesante ţinea tot de această închisoare turn, în care condamnatul era legat iarna cu lanţuri cât mai aproape de pereţi, hainele le erau sfâşiate, li se turna apă pe trupuri şi aşteptau practic să îngheţe, gerul pătrunzând cu uşurinţă printre ochiurile fără geam şi ajungea până în măduva osoasă. Închisoarea a fost abandonată timp de 100 de ani, dar oamenii au continuat să privească locul cu părere de rău la soarta pe care au avut-o condamnaţii şi chiar au crezut că este bântuit, că se aud ţipete puternice din interior. Astăzi municipalitatea a transformatul turnul în cel mai important muzeu speologic din Europa de Est, unde sunt expuse şi o mare parte din lucrurile şi fotografiile savantului Emil Racoviţă, mort în cel de-al doilea război mondial, la Cluj.„Adevărul de Seară“ vă prezintă, în cinci episoade, cele mai siropoase legende urbane. Manuscrisele spun că Matia Corvin, născut la Cluj în 1443, care a devenit unul din cei mai mari regi ai Ungariei, a intrat incognito în oraş pe când era conducător, să vadă cum sunt trataţi oamenii. A fost şi el unul din cei biciuiţi pe nedrept.
Cele mai cunoscute legende ale Clujului spun că Avram Iancu a fost implicat într-un scandal în centrul oraşului, la un chef, iar regele Matia a fost biciuit alături de alţi localnici, atunci când a intrat incognito în Cluj pentru a vedea cum trăiesc oamenii. Recent, un cercetător britanic a studiat lacul Tarniţa, pentru a căuta descendenţii monstrului din Loch Ness: se spune că aici trăiesc lostriţe de peste trei metri lungime. „Adevărul de Seară“ invită cititorii la o incursiune în basm şi ficţiune, bazat pe poveştile oamenilor sau pe scrieri reale, prezentate în două cărţi realizate de patru istorici clujeni. Rămâne de văzut ce este real, o poveste, sau va rămâne în continuare un mister. Legiuitorul Matia Una din cele mai cunoscute legende ale istoriei clujene spune că fiul lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, anume regele Matia, care a devenit între 1443 şi 1490 unul din cei mai importanţi conducători ai Ungariei, a vizitat Clujul în timpul domniei sale, pentru a vedea cum sunt trataţi oamenii. „Aflat în trecere prin Transilvania, Matia s-a deghizat în student călător, a intrat incognito în oraşul său natal. În piaţa centrală a oraşului, Matia a asistat la o scenă în care plebeii oraşului erau obligaţi de oamenii judelui, sub ameninţarea biciuirii, să care cu braţele buşteni pentru gospodăria sa. Protestând împotriva acestei nedreptăţi, regele deghizat în student a fost biciuit şi obligat să se alăture sărmanilor oraşului în munca grea“, povesteşte istoricul Tudor Sălăgean, în cartea „Legendele Clujului“. „Legenda spune că Matia ar fi avut inspiraţia de a scrie pe trei lemne din curtea judelui <
Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/cluj-napoca/serial-legendele-clujului-i-regele-matia-corvin-biciuit-centrul-orasului-1_50aeb6677c42d5a6639f6fff/index.html
Cum ar fi ca cel mai de seamă conducător al dacilor să-şi fi pus capăt zilelor chiar în actualul oraş-emblemă al României, dar care era doar o cetate în anul 106? Un intelectual din Ţara Haţegului a scris, pe vremuri, o piesă de teatru intitulată „Decebal, sau cea mai importantă oră a Porţii Podului din Cluj“, afirmând că acesta e locul în care regele s-ar fi sinucis, situată la capătul dinspre râul Someş al actualei străzi Regele Ferdinand. Ideea s-a născut în piesa de teatru a intelectualului Janos Zeyk, apărută în 1843. VEZI ŞI CELELALTE LEGENDE CARE AU ŞOCAT CAPITALA ARDEALULUI! „Cum Janos Zeyk era şi un culegător de folclor românesc, să fi preluat el oare legenda lui Decebal de la români? Sau pur şi simplu a fost o creaţie a imaginaţiei sale? Din punctul de vedere al realizării artistice, piesa este însă la valoarea primelor încercări de acest gen“, menţionează istoricul Vasile Lechinţan. În piesă, locul ales de conducătorul dac este partea de miazănoapte a Clujului, respectiv Poarta Podului, iar ultimele sale cuvinte sunt: „Scrieţi pe monumentul istoriei lumii că aici odihneşte regele dac, mort de propria lui armă, ultimul rege al viteazului popor dac, Decebal. Acesta a fost cel mai însemnat ceas al pământului şi al Porţii Podului a acestui oraş“. Legendă „aproape“ adevărată „Legenda lui Decebal mort la poarta cetăţii sale, la Cluj, şi nu în Munţii Orăştiei, este deosebit de interesantă şi rămân de cercetat originile ei: din folclorul românesc sau este, pur şi simplu, o invenţie a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea?“, se întreabă Lechinţan. Cert este că nobleţea cetăţii dacice Napoca a existat cu adevărat, completează el. În vremea romantismului, atracţia faţă de misterele trecutului era enormă, după cum se ştie, adaugă istoricul şi scriitorul Ovidiu Pecican. „Autorii de teatru din acele vremuri nu aveau nevoie de verosimilitate pentru a propune mituri şi reverii pe teme istorice. Nu exista niciun temei documentar pentru localizarea morţii regelui dac la Cluj dar, la urma urmei, cine poate împiedica pe altcineva să creadă ce vrea el despre orice?“, conchide Pecican. VEZI ŞI CELELALTE LEGENDE CARE AU ŞOCAT CAPITALA ARDEALULUI!
Monştrii din lacul Tarniţa
Se spune că în lacul Tarniţa, aflat la vest de municipiul Cluj-Napoca, există lostriţe care au peste trei metri lungime. În general, ele stau pitite pe fundul apei. Uneori, însă, când apar intruşi care tulbură liniştea undelor, câte una se ridică înspre suprafaţă, atacând înotătorii şi chiar bărcile. Lumea crede că multe dintre cazurile de înec în care corpurile victimelor nu s-au mai găsit se datorează acestor peşti crescuţi fără măsură, povesteşte istoricul Ovidiu Pecican. Arătări incredibile „În urmă cu un deceniu şi jumătate, după ce un camion s-a răsturnat în lac, a fost adusă o echipă de scafandri pentru a recupera utilajul şi trupul inert al şoferului. Când au ieşit la mal, după prima scufundare, unii dintre ei erau albi ca varul şi au refuzat să mai coboare fără cuşti metalice de protecţie. Ei susţineau că pe fundul lacului ar fi văzut monştri incredibili“, continuă Pecican, în cartea „Clujul în legende“. Cei mai sceptici au explicat ştiinţific că umbrele din adânc creaseră o iluzie optică. Alţii au dat vina pe sticla de la casca echipamentului de scufundare, care supradimensiona imaginea reală. Cu toate acestea, nici ei nu au mai avut curajul să coboare în adâncuri. Adâncimea maximă a lacului este de 70 de metri. Mai mult decât atât, povesteşte istoricul, un cercetător german a sosit la Cluj chiar anul acesta, expert în piscicultură, care s-a scufundat de câteva ori în Tarniţa pentru a efectua cercetări care să completeze cunoştinţele agoniste în Marea Britanie, la Loch Ness, în vederea publicării unui raport ştiinţific. Fleacuri? „«Toate acestea sunt legende urbane, fleacuri, vă rog să mă credeţi», mi-a spus cercetătorul pasionat care se numeşte Erich von Munchhausen. Adevărul este că în lacul Tarniţa există o balenă dintr-o specie descoperită chiar de mine, iar în burta ei cei dispăruţi o ţin într-un ospăţ necontenit“, încheie, amuzat, Pecican. Evident, acesta nu dă crezare mitului. „Ce mi-e Loch Ness, ce mi-e Tarniţa? Tocmai de aceea numim aceste lucruri «legend», pentru că adevărul lor este crezut, nu demonstrat“, precizează istoricul. VEZI ŞI CELELALTE LEGENDE CARE AU ŞOCAT CAPITALA ARDEALULUI!
Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/cluj-napoca/legendele-clujului-iv-monstrii-lacul-tarnita-1_50aeb2e57c42d5a6639f475b/index.html
In 3 septembrie 1903, cel mai mare scriitor român al momentului, Ion Luca Caragiale, a sosit pe neaşteptate la Cluj. „Era vorba, în secret, de o vizită de tatonare, ce venea să desăvârşească tentativele sale, începute încă din 1891, de a se stabili în Ardeal, ca într-un râvnit exil voluntar“, povesteşte eseistul şi istoricul Ion Vartic, în cartea „Clujul din cuvinte“. Caragiale a revenit, iarăşi, în 18 martie 1904. „Ca o subtilă coincidenţă, această a doua vizită a sa corespunde tocmai cu perioada în care primăria oraşului face preparativele de începere a construirii Teatrului Naţional“, continuă istoricul. Între Braşov, Sibiu şi Cluj, a ales… Berlin Ce căuta Caragiale în Cluj, în această margine de imperiu? Potrivit lui Vartic, el căuta un loc care să nu-i amintească de Bucureşti, „micul Paris“ şi nici de Mitică, „micul parizian“. („Mitică este bucureşteanul par excellence”, spunea autorul - n.r.). Caragiale căuta un loc cât mai „nefamiliar“. De aceea, spune Vartic, el a vizitat pe rând Sibiul, Braşovul, Clujul, decizându-se, însă, ofensiv şi radical, pentru… Berlin. Caragiale luase legătura cu câţiva cunoscuţi de la publicaţia clujeană „Răvaşul“. Astfel, redactorii revistei au sărit ca arşi când au auzit vestea potrivit căreia clasicul s-ar putea muta la Cluj. Au încercat în diferite feluri să-i pregătească terenul aici şi erau aproape siguri că dramaturgul va sosi. În 1905, Caragiale s-a mutat, însă, la Berlin. „În zadar au întors lucrurile pe toate părţile redactorii «Răvaşului», în zadar şi-au scormonit minţile să afle căi de înlesnire a mutării lui Caragiale la Cluj. Încă nu de ei depindea mersul vremii. În 1905, la 14 martie, Caragiale s-a stabilit definitiv la Berlin. Şi el, şi clujenii au ratat o şansă istorică“, precizează Irina Petraş în cartea „Clujul în legende“. Doar că povestea mutării clasicului la Cluj nu e o legendă, ci o întâmplare reală. „Strict autentic. Se ştie inclusiv din corespondenţa lui că marele dramaturg şi prozator vroia să se aşeze pe Someş, la Cluj, şi chiar să editeze aici publicaţia «Moftul roman». De mirare că nu a editat-o încă nimeni, deşi nu ducem lipsă de moftangii“, povesteşte istoricul Ovidiu Pecican. VEZI ŞI CELELALTE LEGENDE CARE AU ŞOCAT CAPITALA ARDEALULUI! Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:
Citeste mai mult: /adevarul.ro/locale/cluj-napoca/legendele-clujului-v-satul-mitica-caragiale-vrut-mute-cluj-1_50aeb1f87c42d5a6639f3b87/index.html
Aşa cum am promis în primul articol consacrat legendelor ţării astăzi am ajuns cu tot cu blogullor, chiar dacă nu fizic, în Timişoara. Ştiu că este greu să vorbeşti despre un oraş pe care nu l-ai văzut (sau l-ai văzut doar în poze), dar voi încerca să adun cât mai multe istorii nespuse sau considerate de unii perimate, pentru a ne da imboldul necesar să ne ridicăm din faţa televizorului, care şi aşa promovează numai valori şi cultură cu un NON în căpătai şi să luăm trenul sau maşina către Capitala Vestului. Let the legends begin ! sau cum spune neaoşul: mai dă neică cu niţcaiva praf de mers prin ţară să îmi mai holbez şi eu ochii pe nişte căşi, clădiri, statui şi ce mai aveţi voi pe acolo !
Fecioara Maria coboară în Piaţă
Una dintre faimoasele legende ale Timişoarei constă în Întruparea Fecioarei Maria în duh şi pogorârea ei, din cer, sper locul în care căpitanii răscoalei în frunte cu Gheorghe Doja erau martirizaţi. În piaţă, care ulterior a fost denumită Maria, se spune că “vinovaţii” erau supuşi la cele mai crunte chinuri posibile iar strigătele lor se auzeau de la mile distanţă, în timp ce credincioşii priveau neputincioşi la ororile comise fără a putea interveni. Iar tocmai când călugării iezuiţi, chemaţi pentru a înălţa imnurile religiose către divinitate, s-au apucat să cânte s-au cutremurat când au văzut chipul fecioarei ce se pogora din cer spre locul schinguirii. Potrivit legendei ei au aşezat pe pământ, exact în locul minunii, într-o cutie de lemn icoana Sfintei Maria, ce a devenit imediat loc de pelerinaj. În 1865 icoana a fost înlocuită cu una din piatră iar comunitatea a ridicat în 1906 o capelă exact lângă statuia Fecioarei Maria.
Minunile Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş
Conform site-ului pressalert.ro (a se vedea aici) o altă legendă importantă este cea a Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, cel care a fost investit Mitropolit al Banatului chiar în ziua de Sfântul Ilie a anului 1650, la cererea expresă a comunităţii timişorene. De altfel El a devenit şi patronul spiritual al oraşului şi şi-a regăsit locul binemeritat în calendarul ortodox după ce a fost sanctificat. Darul lui, încă de când era mic şi pe care şi l-a exploatat în folosul timişorenilor a fost acela de a face minuni. În vremea în care trăia, aproape de Dumnezeu şi de cele sfinte, în Muntele Atos şi scaunul mitropoliei fusese eliberat, bănăţenii au insistat ca Iosif să le fie părinte. Iar misterul şi supernaturalul de aici încep: în timp ce se îndrepta spre scaunul bisericesc pentru a fi hirotonosit caii de la trăsura ce-l purta s-au oprit speriaţi în faţă podului mobil ce trebuia să traverseze Dunărea. Cu mâinile apecate pe capul cailor Iosif a reuşit să îi calmeze şi să îi facă să-l conducă pe cealaltă parte. Dar aceasta este doar una dintre minunile lui. Cele mai multe sunt legate în special de bănăţeni. Se spune că a vindecat un olog de 20 de ani în drumul spre biserică, că în momentul în care cetatea Timişoarei a fost mistuită de un foc puternic, ce avea posibilitatea de a pârjoli tot în cale, s-a rugat atât de puternic încât a început să plouă torenţial şi să potolească focul în câteva minute. Chiar şi după moarte “el a continuat să facă minuni”, în sensul în care există în analele istoriei (de altfel şi pe site-ul menţionat) o informaţie cum că Marcu Muţiu, fost jude al Timişoarei, în momentul în care a ajuns la mormântul Sfântului a fost tămăduit de boală de care suferea de ani buni, iar ca răsplată pentru minunea divină a ridicat o nouă biserică lângă cea de origine, ca semn de mulţumire.
Dumnezeu alege locul pentru noua Biserică
Din câte se pare nici Timişoara nu a rămas “contaminată” de mitul arhaic al zidirii bisericilor, pe principiul Meşterului Manole. Astfel, asemeni baladei în care Domnitorul a tras cu arcul spre cer ca Dumnezeu să aleagă loc de “monastire şi pomenire”, aşa şi în Timişoara Cel de Sus a ales să stigmatizeze locul unde oamenii se intâlneau Duminica sau în zi de Sărbătoare. Iar totul a pornit de la o neînţelegere dintre protopopul Vasile Georgevici şi localnici, în anul 1825, când o tabără voia să construiască biserica cu hramul Sfântul Ilie într-o parte, dar preotul nu era de accord. A spus doar să fie voia Domnului şi El va aleage. Din senin s-a pornit atunci o furtună şi nucul la care obişnuiau să îşi dea rendez-vous oamenii a fost trăznit.
Vezi si Legendele Brasovului (I)
Pomul tămăduitor
Din câte se pare Timişoara este înconjurată aproape în totalitate de legende supranaturale, de fenomene tămăduitoare, aşa numitele minuni cu care omnul este obişnuit de creştinătate. Astfel, pe lângă copacul care a fost ales de “fulgerul divin” ca loc de închinăciune şi ca temelie pentru biserica cu hramul Sfântului Ilie, o nouă “zicere din popor” are că centru un pom tămăduitor care aparent atrăgea atenţia curioşilor în cartierul Mehala. Se spune că a existat aici un ulm care secreta un lichid vâscos asemănător mirului cu tot cu mirosul specific. Într-una din zilele anului 1848 un pădurar care avea o rană gravă şi care nu se mai vindeca de ceva vreme a atins seva copacului şi imediat pielea i-a devenit intactă. Pomul se afla în pădurea Cioca, potrivit site-ului presaalert.ro, între Mehala şi Săcălaz, iar miracolul înfăptuit a ajuns din vorbă în vorbă, devenind în scurt timp loc de pelerinaj. Oamenii chiar au construit o troiţă aici, dar cum diavolul nu poate să rânduiască lucrurile pe acest pământ s-a şi întrupat într-un pădurar care a doborât copacul. Dar moartea l-a secerat imediat, rămânând astfel în mentalitatea populară zicală că “oricât de mult ai vrea/ dracul tot te ia, dacă vrea” (am compus-o eu, dar cu siguranţă va intra în popor ) Şi pentru că lucrurile, aparent, nu s-au oprit aici şi vlăstarul care a ieşit din trunchiul tăiat a avut aceeaşi soarta că şi cel anterior, nici cel de-al doilea făptaş nu a scapta nepedepsit de forţele nevăzute şi şi-a găsit un final tragic, chinuindu-se chiar de a două zi. De menţionat este faptul că vlăstarul avea aceleaşi puteri tămăduitoare că cel originar.
Imagine orientativă din Săcălaz
Fantomele din centrul Timişoarei
Din câte observ Timişoara chiar este un oraş în care s-au întâmplat multe lucruri bizare, dar cu ce vom continua vă va lua direct gândul de la cele menţionate mai sus. Şi nu puteam să trecem cu vederea peste vedenii, fantome, zgomote bizare, locuri de tortură şi locuri care ridică firul părului pe mână, ar fi însemnat să abandonăm una din pasiunile noastre. De obicei când cauţi pe net câteva legende ale unui oraş, te aştepţi la găsirea unor evenimente importante dintr-o epocă sau chiar din prezent. Prea puţini militează pentru fenomene ce nu pot fi cuantificate, dar care atrag atenţia atât curioşilor cât şi specialiştilor.
Se spune că în clădirea ce se află la mijlocul dintre Dicasterial şi Hotelul Continental, două clădiri celebre ale bănăţenilor, se petrec fenomene stranii, fantomele fiind la mare căutare pentru pasionaţii de locuri bântuite. Potrivit site-ului agenda.ro (a se vedea aici ) şi a istoricului Ioan Haţegan exista în trecut aici (locul dintre cele două clădiri) un tribunal şi o închisoare iar peste drum o casă de tortură unde mureau sau erau schinjuiţi pe viaţă condamnaţii. Această închisoare a funcţionat până prin anii 70, dar multe voci spun că cei care au murit în spatele zidurilor vin periodic sub formă de fantome să îşi viziteze carcera.
Stafia din Piaţa Libertăţii
Un alt exemplu celebru printre locuitorii urbei este cel al stafiei din Piaţa Libertăţii, ce apare în clădirea situată la colţ cu strada Ungureanu. Oamenii susţin că au auzit sunete ciudate în clădire şi că din când în când observă la fereastră o silueta. De altfel bătrânii nu vor să vorbească despre această apariţie de frică să nu îşi mai poată vinde vreodată apartamentele (sau poate le pot vinde doar celor pasionaţi de senzaţii ţări). Ce este interesant la această clădire se rezumă în câteva cuvinte consemnate de un jurnalist de la agenda.ro (a se vedea aici). Dumitru Ştefănescu, locatar în imobilul consemnat în legendă relatează: “Îmi amintesc despre un vecin care a locuit aici şi care a găsit în pivniţă un craniu. Au fost aici de la Poliţie, de la ziare, a fost multă lume. Dar aici a fost o biserica, în trecut. E posibil că în jurul bisericii să fi fost un cimitir. De aceea foarţă multă lume se fereşte să bea apă din fântână de pe stradă Albă Iulia, pentru că acolo era cândva cimitir”. Ce putem concluziona este că majoritatea blocurilor din epoca comunistă a fost ridicată pe foste cimitire sau biserici şi, inevitabil, lucrurile stranii sunt la locul lor. Nu poţi pretinde că dacă vei pângări un loc unde sunt înhumate trupurile adormiţilor nu vei primi ceva în schimb.
Vezi si Legendele Brasovului (II)
Fantomele din Biserică şi Biserica Blestemată
Cine s-ar fi gândit că există undeva în ţara asta biserici care sunt vizitate de fantome sau sunt blestemate ? În mod normal nimeni, pentru că suntem obişnuiţi de către credinţă că acestea sunt lăcaşurile Domnului, protejate de Duhul Sfânt, dar aparent în Timişoara lucrurile stau puţin altfel. Dacă există voci care afirma că în Biserica Neagră din Braşov s-ar vedea în anumite nopţi cu luna plină fantome, în Banat lucruile sunt confirmate. Se spune că Biserica Piarista este renumită de-a lungul timpului pentru momentele supranaturale manifestate prin apariţii fantomatice. Doar anumiţi bătrâni din urbe mai cunosc legendele, dar ei preferă să le păstreze îngropate în istorie.
Însă cel mai puternic fenomen mi se pare cel al Bisericii din Lemn care poartă hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril (acum ea poate fi vizitată la Muzeul Satului Bănăţean, conform site-ului agenda.ro), construită în anul 1746 şi care a fost mutată din satul Lunca, unde a fost şi creată, în satul Topla de lângă Mănăştiur. Dar oamenii din Lunca au fost atât de supăraţi că le este mutată locaşul de închinăciune încât au aruncat un blestem asupra bisericii, astfel încât să nu mai apuce cineva să se bucure de ea, pentru că ei nu au avut parte de această onoare. Odată mutată biserica în satul cel nou a trecut prin multe fenomene stranii. Biserica a luat foc din senin, apoi altarul s-a prăbuşit şi în sfârşit a reuşit să destrame tot satul cel nou. Ce este interesant la aceast lacaş sfânt, care a fost mutată exact în momentul în care mai trăiau în localitate 4 oameni, este faptul că la ideea mitropolitului Nicolae i-a fost schimbat hramul pentru a alungă blestemul. Acum îl poartă pe cel al Naşterea Maicii Domnului. Dar se pare că răul îşi continue chemarea, dovadă că în 1998 în timpul unei furtuni un copac a căzut pe acoperişul bisericii, fără a afecta însă altarul. Din trunchi s-a construit pe loc o troiţă.
Pentru mai multe detalii despre biserică, a se vedea site-ul aici
Astfel Timişoara mi se pare, până acum, oraşul cu cele mai stranii întâmplări, un oraş pe care l-am însemnat în agenda că find primul de vizitat. Dacă mai aveţi vreo istorisire despre acest oraş deosebit nu ezitaţi să ne scrieţi în comentarii. Haideţi să ne adunăm legendele într-un singur loc şi să învăţăm să le valorficam şi să le apreciem. Călătorie plăcută !
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.
