ISTORIA ADEVARATA
joi, 21 mai 2009
Totul despre Transnistria
Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre1.Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.
Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.
Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci2. Istoricul ucrainian V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie7, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.
La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.87
Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând ,,de fapt nimănui” deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ,,nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.
Cazacii români
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.8 Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.9 După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori” -fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.
Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă10, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 165411, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.12
Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria
După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de ,,ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii 13 vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 ,,Despot al Moldovei şi Ucrainei”14 împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman15 şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.16 Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.17
Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.18
Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.19
Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române
Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov.20 Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: ,,mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”.21 În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul ,,fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa.22 Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.23
În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.24
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (II)
Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean
Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut cu sine Nistrul 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.25 La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.
Ecaterinei a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru
La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de ,,transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug ,,două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba că acestei ,,Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A.I.Mavrocordat.26 Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.27 Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Dombas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.28
Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.29 Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia ,,Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.30
Românii pun bazele culturii ruse
În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).31 În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.32
Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33 Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.34 Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte ,,Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.35
În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.36 Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune.37 În 1854 se stingea la Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică.38 Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.
Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul nostru natural”.39
Toponimia confirmă românitatea Transnistriei
Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţâ, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.
Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.40
Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.41
Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate ,,Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi -cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.42 Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe ,,Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc.43
Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.44
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (III)
În 1918 Transnistria cânta ,,Deşteaptă-te române”
Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria la Balta o ,,mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.45
Pe vremea când ni se oferea Odessa
În 1914 Austria promitea României ,,toată Basarabia cu Odessa “ promisiune ce o va reînnoi.46
Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase ,,Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.47 Congresul învăţătorilor români din Rusia ţinut la Odessa a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.
,,Pe noi cui ne lăsaţi?...”
În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.48 Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce ,,Deşteptarea -societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.
Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.49 S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.51
La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.52 Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.
Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă si în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar ,,Piatra din casă” de V.Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta ,,Deşteaptă-te române”.
În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.53 Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.
La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost ,,mai grea şi mai cumplită”.54 Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că ,,600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.55 În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care ,,Marea enciclopedie rusă” spunea că ,,moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.56
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (IV)
RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM
După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.57
Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.
Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.59
Tiraspolul în alfabet latin
Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.61
Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.62
Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca
În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă63 şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.64
Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni”65 condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.66
Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.
Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.
Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.67
Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.68
Sfâşierea Transnistriei
Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).69 Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.71
La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72
Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.73
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.74
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (V)
Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească
Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară ,,Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei.75
Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”, ,,Gazeta Odessei”, ,,Ţara Bugului””, ,,Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei.76 În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).77 Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.78
În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.
O Românie extrem-orientală
În 1966 R.Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V.Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.79
Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.80
Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!
În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128).81 Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească ,,Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri”.82
Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria”83 anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Râbniţa84. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12%.86
În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână.85 Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.
Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că ,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.
Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.
Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român ce se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea ci treci mai bine la pagina sportivă.
NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele..., ,,Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag.13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag.170.
8. I. Nistor, ,,Basarabia” nr.10/1990, pag.159.
9. N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag.103
10. A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu” nr.2/1991, pag.22, Chişinău.
12. I.S. Nistor op.cit., pag. 16.
13. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia” nr.3/1992, pag.89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.
15. XXX ,,Istoria României în date”, Chişinău 1992,pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
17. I.S. Nistor, op.cit. , pag.19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr. 11/1992, pag.87.
19. E. Lozovan, Românii orientali..., ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.
20. I.S. Nistor, op.cit., pag.23.
21. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia”, nr.1/1992.
22. I.S. Nistor, op.cit., pag 26.
23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.
24. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate..., ,,Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr.11/1992, pag.89.
27. I.S. Nistor, op.cit, pag.,27.
28. A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag.29.
29. D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op.cit., pag.82.
31. XXX Istoria României în date, pag.156.
32. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag.445.
33. Şt. Ciobanu, op.cit., pag.250.
34. I.S. Nistor, op.cit., pag32.
35. Al. Matcovski, ,,Basarabia”, nr.5/1990, pag.143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag.157.
37. I.S. Nistor, op.cit. pag.109.
38. Şt.Holban,Prin veacurile învolburate…,în’Basarabia’ nr.5/1992
39.F.Bichir, ,,Baricada”,nr.178,pag.6
40.N.Iorga, Românii de peste Nistru, în ,,Basarabia” nr.11/1992,pag92
41.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
42.A.Nour,în ,,Basarabia” nr.1/1991,pag82
43.Ibidem,pag.85
44.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
45.Ibidem,pag.39
46.A.Boldur,op.cit..,pag.512
47.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, în Basarabia,nr.3/1992,pag.89
48.Ibidem,pag.91
49.C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Buc.1993,pag.48
50.I.S.Nistor,op.cit.pag.49
51.A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991, pag.77
52.Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140
53.E.Şt.Holban, Figuri basarabene , Basarabia nr.12/1991,pag.97
54.D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198
55.XXX 1918,vol.VI,Buc.1986,pag466
56.I.S.Nistor, op.cit.,pag.60
57.Ibidem,pag.61
58.M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343
59.I.S.Nistor, op.cit.,pag.68
60.L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.185
61.V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69
62.I.S.Nistor, op.cit. pag.65
63.L.Lari, op.cit., pag.185
64.N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
65.I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191
66.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67.A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag.154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992
69. XXX Ibidem,pag.90
70.XXX Ibidem,pag.83
71.XXX Ibidem,pag.93
72.XXX Ibidem,pag110
73.N.Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996
74.Ibidem
75.O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992,pag.137
76.I.S.Nistor, op.cit.,pag.97
77.Ibidem,pag.95
78.R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6
79.E.Lozovan,op.cit.,pag.32
80.N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.165
81.V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82.M.Mărgărit, ,,Luceafărul”-Odessa, nr.19/1992
83.*** Românul nr.28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85.E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205
86.N.Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag.9
Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.
Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci2. Istoricul ucrainian V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.3 Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.4 Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.5 Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.6 În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie7, elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă.
La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.87
Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând ,,de fapt nimănui” deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă ,,nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.
Cazacii români
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.8 Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.9 După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnişori” -fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.
Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă10, Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI - XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 165411, iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.12
Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria
După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de ,,ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii 13 vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 ,,Despot al Moldovei şi Ucrainei”14 împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman15 şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.16 Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.17
Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.18
Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cananău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.19
Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române
Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov.20 Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: ,,mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”.21 În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul ,,fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odessa.22 Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.23
În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.24
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (II)
Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean
Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 a trecut cu sine Nistrul 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.25 La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.
Ecaterinei a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru
La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de ,,transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug ,,două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba că acestei ,,Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A.I.Mavrocordat.26 Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.27 Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Dombas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A.Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei.28
Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.29 Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odessa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia ,,Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.30
Românii pun bazele culturii ruse
În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).31 În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.32
Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33 Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.34 Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte ,,Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.35
În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.36 Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune.37 În 1854 se stingea la Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică.38 Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.
Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul nostru natural”.39
Toponimia confirmă românitatea Transnistriei
Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţâ, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.
Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.40
Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.41
Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate ,,Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi -cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.42 Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe ,,Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc.43
Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.44
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (III)
În 1918 Transnistria cânta ,,Deşteaptă-te române”
Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria la Balta o ,,mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.45
Pe vremea când ni se oferea Odessa
În 1914 Austria promitea României ,,toată Basarabia cu Odessa “ promisiune ce o va reînnoi.46
Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odessa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase ,,Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.47 Congresul învăţătorilor români din Rusia ţinut la Odessa a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.
,,Pe noi cui ne lăsaţi?...”
În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.48 Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce ,,Deşteptarea -societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.
Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.49 S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.50 La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat ,,şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.51
La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin; introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona ,,dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.52 Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere ,,Slavă Moldovei slobode”.
Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă si în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar ,,Piatra din casă” de V.Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta ,,Deşteaptă-te române”.
În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.53 Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918 dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.
La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost ,,mai grea şi mai cumplită”.54 Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că ,,600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.55 În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care ,,Marea enciclopedie rusă” spunea că ,,moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.56
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (IV)
RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM
După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalităţile şi libera folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la organizarea unei republici autonome.57
Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.
Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui stat român între Rusia şi noi” va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale româneşti”.59
Tiraspolul în alfabet latin
Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de cultură românească să se întrebuinţeze limba românească”.61
Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de 24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar fi: ,,Plugarul roşu”, ,,Moldova Socialistă”, ,,Comsomolistul Moldovei”, ,,Moldova literară”, ,,Octombrie”, ,,Scânteia leninistă”. Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat ,,Doina”, teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern şi chiar un preşedinte de republică.62
Revenirea la ,,limba moldovenească” s-a făcut cu puşca
În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasă63 şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.64
Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor transnistrieni”65 condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv ,,Moldova Nouă” redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.66
Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut şi Nistru cu RASSM.
Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi organiza Republica Confederativă SSM”.
Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori.67
Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.68
Sfâşierea Transnistriei
Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk).69 Deşi în urma analizării propunerilor Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.71
La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72
Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi); Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc.73
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko.74
Viorel Dolha
Totul despre Transnistria (V)
Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească
Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară ,,Transnistria” ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de 1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obştei.75
Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar publicaţii ca: ,,Transnistria”, ,,Glasul Nistrului”, ,,Bugul”, ,,Gazeta Odessei”, ,,Ţara Bugului””, ,,Molva”. La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa. Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei.76 În satul Hârjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).77 Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.78
În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.
O Românie extrem-orientală
În 1966 R.Udler precizează că 240 localităţi cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuţi, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Doneţk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate şi pentru Omsk şi Primorsk. V.Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg şi Turgai există sate pur moldoveneşti. În satul Berdianski locuiesc basarabeni ce mai întâi fuseseră colonizaţi în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Şeptechiţă. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate româneşti sunt în jurul Omskului şi Akmolinskului şi în regiunea Tansk. În jurul oraşului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kişinovka, Bălcineşti, Dunai, Basarabia Nouă, Logăneşti cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia.79
Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut şi strămutarea în Siberia şi Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni şi crearea unei adevărate Românii extrem-orientale.80
Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!
În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) şi alte regiuni (73.128).81 Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească ,,Luceafărul” care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin pentru durerea ce mă încearcă” şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste locuri”.82
Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria”83 anunţă că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din Râbniţa84. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989 abia 12%.86
În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au aruncat-o în fântână.85 Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.
Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că ,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.
Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin suspecte.
Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese şi dincolo de Nistru, cu toate că probabil eşti tipul de român ce se revoltă că americanii nu ştiu de spaţiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ţinut în beznă de o şcoală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre fraţii săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuţia, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herţa, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc şi bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre fraţii săi aromâni, meglenoromâni şi istroromâni. Americanii sunt nişte nesuferiţi superficiali. Ca bun român, continuă să cauţi soluţii de a mai face români verzi din încă câţiva unguri şi nu îţi pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îţi fă inimă rea ci treci mai bine la pagina sportivă.
Viorel Dolha
NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, ,,Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele..., ,,Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, ,,Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, ,,Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag.13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, ,,Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag.170.
8. I. Nistor, ,,Basarabia” nr.10/1990, pag.159.
9. N. Iorga, ,,Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag.103
10. A. Boldur, ,,Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, ,,Patrimoniu” nr.2/1991, pag.22, Chişinău.
12. I.S. Nistor op.cit., pag. 16.
13. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia” nr.3/1992, pag.89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag.69.
15. XXX ,,Istoria României în date”, Chişinău 1992,pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
17. I.S. Nistor, op.cit. , pag.19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr. 11/1992, pag.87.
19. E. Lozovan, Românii orientali..., ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.
20. I.S. Nistor, op.cit., pag.23.
21. E.Şt. Holban, Figuri basarabene, ,,Basarabia”, nr.1/1992.
22. I.S. Nistor, op.cit., pag 26.
23. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag.23.
24. E.Şt. Holban, Prin veacurile învolburate..., ,,Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag.35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, ,,Basarabia”, nr.11/1992, pag.89.
27. I.S. Nistor, op.cit, pag.,27.
28. A. Raţiu, Avertismentul, ,,Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag.29.
29. D.A. Lăzărescu, ,,Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op.cit., pag.82.
31. XXX Istoria României în date, pag.156.
32. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag.445.
33. Şt. Ciobanu, op.cit., pag.250.
34. I.S. Nistor, op.cit., pag32.
35. Al. Matcovski, ,,Basarabia”, nr.5/1990, pag.143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag.157.
37. I.S. Nistor, op.cit. pag.109.
38. Şt.Holban,Prin veacurile învolburate…,în’Basarabia’ nr.5/1992
39.F.Bichir, ,,Baricada”,nr.178,pag.6
40.N.Iorga, Românii de peste Nistru, în ,,Basarabia” nr.11/1992,pag92
41.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
42.A.Nour,în ,,Basarabia” nr.1/1991,pag82
43.Ibidem,pag.85
44.I.S.Nistor,op.cit.,pag.35
45.Ibidem,pag.39
46.A.Boldur,op.cit..,pag.512
47.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, în Basarabia,nr.3/1992,pag.89
48.Ibidem,pag.91
49.C.Botoran,M.Retegan, 1918-Făurirea României Mari, Buc.1993,pag.48
50.I.S.Nistor,op.cit.pag.49
51.A.Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Tării, Patrimoniu nr.4/1991, pag.77
52.Şt.Bulat, Şedinţele Sfatului Tării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag.140
53.E.Şt.Holban, Figuri basarabene , Basarabia nr.12/1991,pag.97
54.D.Timonu, în Basarabia nr.12/1992,pag.198
55.XXX 1918,vol.VI,Buc.1986,pag466
56.I.S.Nistor, op.cit.,pag.60
57.Ibidem,pag.61
58.M.Bruhis, Rusia,România,Basarabia, Chişinău ,1992,pag.343
59.I.S.Nistor, op.cit.,pag.68
60.L.Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.185
61.V.Mândricanu, în Nistru nr.2/1990,pag.69
62.I.S.Nistor, op.cit. pag.65
63.L.Lari, op.cit., pag.185
64.N.Dabija, în Literatura şi Arta, Chişinău nr.22/1996
65.I.Datcu, Basarabia nr.11-12,an1993,pag.191
66.E.Şt.Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67.A.Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag.154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop ,pag.82,Chişinău1992
69. XXX Ibidem,pag.90
70.XXX Ibidem,pag.83
71.XXX Ibidem,pag.93
72.XXX Ibidem,pag110
73.N.Dabija, Literatura şi Arta, Chişinău 1996
74.Ibidem
75.O.Verenca, Realităţi economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992,pag.137
76.I.S.Nistor, op.cit.,pag.97
77.Ibidem,pag.95
78.R.Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997,pag.6
79.E.Lozovan,op.cit.,pag.32
80.N.Negru, Îndemn la înălţare în istorie, Chişinău 1990, pag.165
81.V.Trebici, Ucraina şi minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82.M.Mărgărit, ,,Luceafărul”-Odessa, nr.19/1992
83.*** Românul nr.28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85.E.Nirca, Basarabia nr.10/1992,pag.205
86.N.Dabija, Literatura şi Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag.9
Un român pe tronul Ungariei "Ştefan cel Sfânt" (997-1038)
Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui "Geula cel Tânăr", "Sarolt" în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele "Geula" (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că "Saroldu" - "Saroltha" şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin "Oltul alb" sau "pământul udat de apa Oltului" ("sar" - "noroi", pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt "Tara Oltului". Cum "Geisa" nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad - Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu - Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă - cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi "Bela" (derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus - cel care "împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga" l-a rebotezat "Ştefan" şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal - îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său - "TATĂ" (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. "Tátabanya"). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că "Szent Istvan" avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei "Sarlot" - românul Iuliu ("Geula") cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în "Războiul celor o sută de ani", mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu - Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.
ineri, 8 mai 2009
"Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”
Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat. Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!
Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi... criminal de război!
I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria “supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas până astăzi simbolul Satanei. Gabriel Bethlen şi Ştefan cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu! Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii “civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici - aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.
În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale - “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” - fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. “Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!
Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!
Burebista Celtoctonul – Nimicitorul de celti
VEZI GALERIA FOTO »
Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un
lider mai impunator si mai influent decat a fost Burebista. Nu sunt
cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai,
locuitorii cetatii Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il
numeau cu mandrie „cel dintai si cel mai mare dintre
regii din Tracia”. Este regretabil faptul ca, astazi,
sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui
Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege
trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas doar ecourile faptelor sale
in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea
fiind, de fapt, singurele date pe care le detinem. Suficient, insa,
pentru a ne crea o imagine despre personalitatea remarcabila a
celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua
milenii.
Pastrand proportiile, putem compara pe „cel dintai si
cel mai mare dintre regii din Tracia” chiar cu Alexandru
Macedon… un lider ce a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii
uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si
sa sfarseasca neinfrant in lupta o existenta demna de marile
personalitati ale istoriei. Si tot asemenea lui Alexandru
Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce realizase. Ucisi in
urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile
pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si impartite intre cei
care le-au urmat la conducere.
Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine
au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile,
va invit sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.
Burebista – un personaj
enigmatic
Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor
post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al
daco-getilor s-a inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada
unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi
pierdea viata, intr-un mod similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu
sunt departe de adevar, astfel de afirmatii sunt, insa, nesigure.
Cu siguranta ca atari probleme nu s-ar fi ridicat daca, din
operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor,
s-ar fi pastrat macar una. Poate cea mai importanta dintre
aceste lucrari, „Istoria Getilor”, scrisa de Dion din Prusa (cca
40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era
cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea
d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes.
Chiar daca acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe
goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau
un trecut stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui
Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra
trecutului lui Burebista:
„Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in
Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la
Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape
regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca
pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii”.
Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82
i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la Roma. Ca
inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi
durata domniei lui. Numai daca presupunem ca moartea sa a avut loc
in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a
stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca
sustinem acea opinie a istoricilor care afirma ca tragicul sfarsit
al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele
panonice ale lui Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de
indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea antica.
Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista,
Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele dacilor timp de 40 de
ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a
trait nu mai putin de 92 de ani, dupa cum sustine istoricul
Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea
Eupator a domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem
alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie amintit si
monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul
faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel care a stat in fruntea
Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 – 2184
i.Hr.).
Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care
neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si implicit ca
Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia
acestora se bazeaza pe un document contemporan cu monarhul
daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion
din Dionysopolis (Balcicul de azi). Acornion, un apropiat al lui
Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii
Dionysopolisului, ca unul dintre cei mai de seama cetateni, iar
printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata
undeva intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in
cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata probabil
undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la
supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui Burebista,
nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere
substantiala a anilor de domnie ai acestuia. Informatia este, insa,
supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta,
nu putini fiind aceia care sustin ca regele la care soseste
Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia
durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute.
Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au loc in jurul
anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment
care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt.
Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai
importante decat biografia sa inca neelucidata.
Cei trei colosi ai Europei si cosmarul
celtilor
Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam
erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista.
Izvoarele vremii arata, fara putinta de tagada, o migratie
a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania,
acolo unde se naste un puternic centru politico-religios al
stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase
unirea triburilor germanice impotriva Romei, in timp ce Mithridades
al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si
intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii Eterne. Roma isi
amplifica tendintele expansioniste si chiar si la celti si la
tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu
le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu
prisosinta, Burebista.
Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna,
mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de triburi. Faptul
ca Burebista este numit „cel dintai si cel mai mare dintre
regii din Tracia” (un fel de rege al regilor) nu poate insemna
decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii
supuna pe acestia sub o singura conducere, fapt nemaintalnit in
lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi
avut de infruntat fiecare trib dacic ci, mai degraba, sa fi
realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca
dovada faptul ca, dupa moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in
patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati,
probabil urmasii sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar
unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din
tumultuoasa domnie a lui Burebista.
Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic
dintre neamuri, iar Burebista rivaliza de acum cu ceilalti
doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui
Mithridades al VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata
sa numara circa 200.000 de luptatori „ticalositi de
nesfarsitele razboaie”, suficient cat sa il faca un rival de
temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme sa ii
infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data
intre anii 73-72 i.Hr de guvernatorul Antonius Hybrida cu
locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de barbari,
prezenta lui Burebista ca adversar al romanilor este una cat se
poate de probabila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu Roma
si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt
invincibili. Luptele cele mai aprige se dau insa cu celtii
razboinici aflati pe teritoriul Daciei.
O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat.
Putinele izvoare antice nu dau detalii asupra cronologiei luptelor
regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor
greco-romani decat in momentul in care era evident ca Dacia
devenise o problema spinoasa pentru „lumea civilizata”.
Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor
si tauriscilor aflati sub conducerea lui Critasiros in dorinta de a
elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale
celtilor. Insusi Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul
390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani „boiii
se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si
razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-au sters neamul de pe
fata pamantului”. Acelasi Strabon sustine ca
Burebista a „pustiit pe celtii care erau amestecati cu
tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati
sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci”. Atat
de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor
boii, anarti si taurisci a ramas loc de pasunat pentru neamurile
vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de
exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine
istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii
descrie pe celtii supravietuitori incercand sa scape de napasta
dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din
nou. In plus, boiii sunt cei care au dat numele Boemiei de
astazi.
Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei.
Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de la sudul Dunarii,
ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din
istorie de uriasa armata a dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o
poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat
ca, atata vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista,
acesta sa fi incercat o campanie impotriva latinilor stiind ca
poate fi impresurat de celtii cei razboinci si
imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un razboi pe cel
putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre
celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani
este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.
Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia
fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea
sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat.
Ducand o politica expansionista demna doar de marii
luptatori ai Antichitatii, el isi indreapta atentia catre bogatele
colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr,
cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care se pleaca in
fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din
temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si Mesembria.
Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla
cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei trecuti in
stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu
Roma parea inevitabil.
Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii
de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad nevoiti sa
se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa
influenteze politica Romei si se implica puternic in razboiul
dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul
care negociaza din umbra cu Pompei in favoarea dacilor. Privita
astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se
poate de logica la momentul respectiv. Cezar avea toti sortii
impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar
acesta din urma se autointitula deja lider al Romei. Mai mult,
intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul
unui puternic rege barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator
al romanului daca nu dacul Burebista?
Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a
dacilor marsaluia in ajutorul lui Pompei, Cezar anticipase
pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el
obtine o victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna.
Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca razboinicii
daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept
raspuns, noul lider al Romei nu se gandea decat la razbunare. In
Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari,
cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia.
Singurul sau gand era acela de a da o lectie cutezatorului rege
dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis
in anul 44 i.Hr, in urma unui complot al senatorilor. La scurt
timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel
mai probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este
sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci, asa cum ne
spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu
preluase puterea regelui si acolo unde se gasea cea mai puternica
factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege pe
masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus –
Decebal.
El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre
zeii neamului sau.
Decebal – in spiritul darz al dacilor
VEZI GALERIA FOTO »
Care este numele tau,
Marite Rege?
Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim
astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de
daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari
care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in
inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman
precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita
mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in
Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari,
angajati de Roma dupa retragerea aureliana. Cum altfel ne
putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate
precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don
Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.
Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui.
Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume
raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor
sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el
fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii
Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor
militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de
Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul). De asemenea,
razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei.
Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras,
cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care
consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu
inca din timpul vietii.
Strateg desavarsit,
diplomat iscusit, conducator intelept
„Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la
infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe
dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un
bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa
cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost
un dusman de temut pentru romani” – Dio Cassius –
Historia
Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat
de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai
raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele
se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai
mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul
acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele
cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam
ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui
vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii
razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din
Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat
continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus
Augustus si Marcus Antonius. Incet, incet, romanii isi dau
seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru
posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase.
Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea
unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care
triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in
Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru
50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero,
guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta
fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei,
copii, batrani.
Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de
expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu
slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale
Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii
persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare
organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua
legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei
lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte
la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii
devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca
Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De
partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii.
Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul
Diurpaneus.
Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac,
stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si
unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si
Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui
Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i
s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul
Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de
razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare.
Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite
contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform
lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si
avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus,
trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de
Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe
Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca
undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o
cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei
steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.
Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este
comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus
in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de
Augustus. Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua
expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele
Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius
Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al
regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta
care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu
nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece
Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul
sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si
cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani.
Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit
sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l
recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i
plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele
dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare
militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si
constructori care sa-i ridice cetati si forturi.
Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus
” Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant
necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si
se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea
de noi comori „ – Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)
Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A
doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg
imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si
successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul
fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber).
Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale
militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara
masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in
datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai
reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul
Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste,
cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de
maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa
jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in
generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost
important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi
aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii,
dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.
In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi
care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie
purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva
decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a
credinciosilor lui Zamolxis. Nu voi insista asupra
desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar
momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem
tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul
adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la
apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de
detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia
si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia
cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o
expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind
absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate
acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian
s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care
cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete…
Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele
partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a
propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut
fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare,
iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea,
planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei! In plus,
regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele
separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata
sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii
bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal
(constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze
pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele
dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza
lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in
Moesia niste fugari care sa-l omoare. Planul a dat gres,
deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi
chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de
Decebal.
Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul
critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din
primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau
cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit
aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin
care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea
cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din
nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat
datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din
armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele
Istrului. Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius
cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.
Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica
cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca
regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului
Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale
diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui
front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona.
Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se
intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii
istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam
Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat
toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade,
tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si
transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor
istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul
primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre,
regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la
punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau
chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea
militara si deciziile romanilor.
Cum moare un
Semizeu
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul
cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american.
In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul
Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani
din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care
erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba
de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a
dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii.
Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra
funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea
Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de
insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de
urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii
Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei
tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas
unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul
edificator de Bicisnic – om de nimic, tradator, lichea), nobilul
dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse
fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de
directia si traseul pe care se retragea regele sau.
O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in
mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi,
romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest
ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra
unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal
isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu
poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta
trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa
marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile
Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins
de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian
sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea
Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a
luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie
subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta
Gebeleizis.
Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa,
Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat
dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura
miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a
iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume
mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta
lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din
partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou
sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse
si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret.
Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia
autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra
priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani
se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui
sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O
inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost
aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au
fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se
expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor
Imperiului…
Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori,
capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile
realiste de pe Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822,
cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un
bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel
pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si
misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul
Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal,
privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi,
atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna
sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat.
Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set
de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia,
detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele
de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante
credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe
Pamant, fie pe lumea cealalta.
Un mileniu pierdut de istorie valaha
VEZI GALERIA FOTO »
Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la
evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se
datoreaza, spun istoricii, unei asa numite „taceri a surselor
istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei
migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o „Terra
deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul
Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe
teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de
izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot
teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele
inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in
secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub
Basarab I.
Despre retragerea aureliana
si continuitatea daco-romanilor
Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive,
in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa
abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii.
De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un
element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales,
dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica
scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la
sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona
fusese redusa la maxim 40 de indivizi. Data retragerii
romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in
literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru
anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271,
in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia
intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este
evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la
care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele
urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii
romane.
Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de
singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana
in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul
330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala
imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe
malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai
putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat
si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu
cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta
realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura
economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie
dacica.
Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua
sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in
Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie
folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos
mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre
Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul
Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult,
imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui
pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana,
precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus,
lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi,
practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia,
teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.
Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia
Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in
literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata
continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.
Desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie
care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez
la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu
exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de
amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele
vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a
populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune
care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea. Nu trebuie
uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine
dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama
„transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din
provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit
de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult
decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel,
populatiei romane de origine daco-getica. La fel de
important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei
dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat
de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi
cu dacii liberi si cu sarmatii.
Continuitatea crestina si
culturile de la nordul Dunarii
Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului
roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca
proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua
parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor
vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice
dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea
populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele
III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata
cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua
circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de
cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor
comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri
(agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana)
sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata
se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in
plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile
de la nordul Dunarii.
Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei
provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care
iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta
numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul
Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi
componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc
autoritatea bulgara. Secolele XI-XII aduc o alta cultura,
Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare,
ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei
populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai
importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona
montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza
si cresterii demografice.
Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei
autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca
romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat
activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti
crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai
mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa
obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina.
Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe
teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si
mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte
daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau
chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si
bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu
cea romana este si mai evident, primul nume romanesc „Petre”, fiind
descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul
III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.
Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin,
Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza
pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe
care o numeste barbara:
:„[…] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o
campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care
cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si
Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se
foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am
trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece
locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si
anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc
localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o
bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr-o
regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo
ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din
trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au
trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci
pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in
cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe
teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi
sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am
trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de
aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o
campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea
noastra…Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat
foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre
toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri
frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de
lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta
regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o
imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu
turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o
baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa
Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din
partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de
material adus de aiurea”.
Aparitia valahilor pe scena
istoriei
„Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un
onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si
sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci
nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria
reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor
bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de
tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile,
inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc,
dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede
scadere?”. Astfel isi argumenta marele nostru istoric
raspunsul la o intrebare care dusese la nasterea unei disensiuni de
veacuri si care privea marile migratii in spatiul european, in asa
numitul mileniu intunecat de dupa retragerea aureliana.
Originile termenului de valah se regasesc cu mult
inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de
origine germanica in ale caror idiomuri, „walha” desemna celtii din
triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea
straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau
Welsh. Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea
isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia
odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica
strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a
descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine,
incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe
teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va
intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care
pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor,
valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.
Descoperita sub forma unei copii, in 1746, la Biblioteca
familiei imperiale din Viena, si publicata pentru prima data in
1765, de catre Johannes Georgius Schwandtner, sub titlul
Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica, Cronica
Notarului Anonymus a facut subiectul multor dezbateri controversate
de-a lungul timpului. Prezentata initial de catre
istoricii occidentali, in special cei din Austria si Ungaria, drept
o dovada incontestabila a istoriei glorioase a Regatului Ungar la
inceputul acestuia, Cronica a cazut prada, secolul trecut, unui
veritabil tir al celor care o considerau un fals bine elaborat.
Controversa, asa cum era de asteptat, este reprezentata de desele
mentiuni ale prezentei valahilor in spatiul transilvanean si in
Pannonia si, mai mult, a prezentei principilor vlaho-slavi si a
primelor formatiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii
Dacia.
Prin cenusa
imperiului
Daca la sfarsitul secolului al VII-lea e definitivata marea
migratie bulgara prin stabilirea grupului lui Asparuh in nord estul
Peninsulei Balcanice, secolul al IX-lea gaseste un alt popor
migrator, ungurii, la nordul Marii Negre. Conflictul din anul 896
dintre bulgari si pecenegi, pe de o parte, si unguri, pe de alta
parte, duce la infrangerea celor din urma si ii sileste pe acestia
sa se refugieze in Pannonia prin pasul Verecke din Carpatii
Padurosi si nu prin trecatorile din Carpatii Orientali sau
Meridionali, asa cum se crezuse initial. Urmeaza o serie de
incursiuni armate in vestul Europei, incursiuni stopate in batalia
de la Lechfeld, langa Augsburg, aceasta fiind, de altfel, si ultima
tentiva de expansiune in vest a ungurilor, ei concentrandu-se, din
acest moment, asupra raidurilor in partea rasariteana a Batranul
Continent.
Odata cu incetarea atacurilor asupra popoarelor din vestul Europei,
ungurii isi indreapta atentia catre teritoriile de la est de Tisa,
teritorii pe care, asa cum mentioneaza Anonymus, existau deja
primele formatiuni prestatale ale ducilor vlaho-slavi: „…Tara
aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite
izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus,
Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident
latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care
fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia,
principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde
si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si
Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei,
bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor
si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara
care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu
(Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase
pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu
Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia
(Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui
urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa
aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca,
nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece
a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..”, „Tuhutum,
tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa
auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un
oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la
aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai
tara foarte paduroasa.”
Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite
conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la
aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903. Acesta
va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo,
afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada
incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in
schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri. Odata cu
ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de
Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu
Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara
lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolului,
dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre
suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre
soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare. Dupa
mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant, el
acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe
fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii,
valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in
schimb, vasalul regelui ungur.
La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu
Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad,
primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului
Gelu ( nume derivat, se pare, din latinescul Julius sau, in opinia
istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara).
Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori
este una dintre cele mai crancene dintre cele inregistrate pe
teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi
priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa
de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand
salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un
final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona
Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul
retragerii.
Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor
ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai
probabil in jurul anului 934. Infruntarea celor doua
armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul
Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si
cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea
Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare,
devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este
numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa,
impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final,
de catre generalul maghiar Chanadin.
Dincolo de aspectele sangeroase ale confruntarilor dintre valahii
transilvani si triburile ungare, din Cronica Notarului Anonymus
reiese clar faptul ca pe teritoriul fostei Dacii exista o numeroasa
populatiei daco-romana, puternic legata de Imperiul Roman de
Rasarit, a carei vasala se recunoaste. Mai mult, Gesta Hungarorum
are meritul de a mentiona primele continuitati dinastice in Evul
Mediu romanesc, cea a lui Morut si Menu Morut, precum si cea a lui
Glad si Ahtum.
FACTS
Diploma Cavalerilor Ioaniti si cnejii de la sudul
Carpatilor
La sud de Carpati, primele formatiuni prestatale sunt mentionate la
1247 in Diploma Cavalerilor Ioaniti:
–„in numele casei ospitalierilor, s-a indatorat de buna voie,
pe sine si casa ospitalierilor sa ia arme pentru ajutorarea
regatului nostru in vederea apararii credintei crestine, potrivit
cu actul scris mai jos, si sa se supuna si la celelalte indatoriri
ce se vor arata indata in aceasta scrisoare, ii dam si ii daruim
lui, si prin dansul numitei case, intreaga tara a Severinului
impreuna cu muntii ce tin de ea si cu toate celelalte ce atarna de
ea, precum si cnezatele lui Ioan si Farcas pana la raul Olt, afara
de pamantul cnezatului voievodului Litovoi, pe care il lasam
romanilor asa cum l-au stapanit acestia si pana acum. Totusi [le
dam] in asa fel, incat jumatate din toate foloasele si veniturile
si slujbele din intreaga tara a Severinului, amintita mai sus, din
cnezatele numite mai sus sa o pastram pe seama noastra si a
urmasilor nostri, cealalta jumatate cazand in folosul casei
pomenite mai sus, afara de bisericile cladite si cele ce se vor
cladi in toate tarile sus-zise, din veniturile carora nu pastram
nimic pe seama noastra – ramanand totusi neatinse cinstea si
drepturile arhiepiscopilor si episcopiilor, pe care stie ca le au –
lasand deoparte si toate morile dintre hotarele tarilor amintite,
atat cele cladite cat si ce se vor cladi – in afara de cele din
tara Litua – precum si toate cladirile si semanaturile facute pe
cheltuiala fratilor zisei case, si fanetele si pasunile pentru
vitele si oile lor, si pescariile de la Dunare si iazurile de la
Celei, pe care le pastram impreuna pe seama noastra si a
lor.”
Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord
dunareana se numara:
Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii
Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii
romani;
Viterbium, cel care in 1120, in „Gesta Henrici”, pomeneste Blachina
– Tara Blahilor – printre cuceririle Romei;
in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de
origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si
ungurilor;
Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite
Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a
valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana
la Nipru;
a Tarii Ardil – Ardeal – nume preluat de triburile ungare si
transformat in Erdely
Conform surselor istorice, primii voievozi cunoscuti in Tara
Romaneasca pana la infiintarea acesteia sunt:
1247 – (voievod asupra unui tinut din estul Oltului)
(1247-1277) – voievod pe malul vestic al Oltului
(1277-1290) – frate al lui Litovoi
sau Tohomir) (1290 -1310) – tatal lui Basarab I
Intemeietorul
(1310 -1352) – Intemeietorul Tarii Romanesti si fondatorul primei
dinastii de domnitori romani
Material realizat cu sprijinul Muzeului National de Istorie
a Romaniei
Multumim doamnei muzeograf si specialist in arheologie medievala,
Dr. Irina Ene