Studiul ADN relevă că avem un mister strămoș uman

 /

Mistere antice

miercuri, 09 septembrie 2020

Egiptul antic detine o suprematie neoficiala fabuloasa, in ceea ce priveste dezvaluirea unor aspecte uluitoare referitoare la una dintre cele mai valoroase civilizatii din istoria omenirii. Si nu doar piramidele de pe malul Nilului, nu doar destinul lui Tutankhamon, nu doar impletirea magica dintre mituri si realitate pot fi plasate in „epicentrul” unei istorii magice. Femeia care striga  Procedura de cercetare numita scanografie le-a permis oamenilor de stiinta, de pilda, sa patrunda misterul mumiilor care dau impresia ca urla, inclusiv in cazul unei printese moarte in cumplita suferinta – asa-numita „Mummy of the screaming woman”. Tehnicile noi de investigatie au ajutat enorm la elucidarea misterului.  In urma analizarii prin scanografie a corpului torsionat, cu capul dat pe spate si cu gura larg deschisa sugerând un strigat de durere, arheologii au ajuns la concluzia ca este vorba despre o printesa pe nume Meret Amun, moarta in urma cu circa 3.000 de ani. S-a constatat ca aceasta suferise de ateroscleroza, maladie caracterizata prin depunerea de cheaguri pe interiorul arterelor, care pot provoca leziuni ale acestora, obturarea sau ruperea lor. Boala a actionat fatal dupa o criza cardiaca, ceea ce explica si postura in care a fost, practic, impietrita pe vecie, foarte probabil cadavrul sau fiind gasit dupa mai multe ore, rascolit de o suferinta majora inaintea sfârsitului definitiv.  Un al doilea „exemplar” notoriu, in acelasi sens, este cel al unui barbat. Descoperita la Luxor in 1881, in situl Deir El-Bahari, rezervat de catre preoti ramasitelor regale – unde le puteau proteja mai bine impotriva jefuitorilor de morminte – mumia a ramas inca aproape 180 de ani o enigma provocatoare, nestiindu-se care era identitatea defunctului. Analizele acuale au indicat ca „mumia barbatului care striga” era a printului Pentawere, fiu al lui Ramses III.  In cazul sau, o drama impresionanta a dus la sfârsitul implacabil. El a incercat sa isi ucida tatal, pentru a-i lua locul, insa, complotul fiind descoperit, tânarul a fost fortat sa se sinucida prin spânzurare. De aceea, trupul nu a fost mumificat prin procedeul traditional, ci a fost inmormântat infasurat in blana de oaie, material considerat impur in Egiptul antic. In cautarea Cleopatrei  Destinul tulburator al legendarei regine egiptene, ramâne in continuare nelamurit, insa anumite indicii obtinute de arheologi ofera speranta ca cercetarile s-ar putea afla pe calea cea buna. Sapaturi efectuate in regiunea Alexandriei, la Taposiris Magna, au scos la iveala doua mumii datând din vremea Cleopatrei (69-30 i.Hr.), lasând totodata sa se intrevada posibilitatea ca acolo sa se afle si mormântul marii regine.  Camera funerara in care s-au gasit cele doua mumii nu mai fusese deschisa de peste 2.000 de ani, dar infiltratiile de apa au deteriorat vestigiile „invesmântate” in foite de aur, semn al unui inalt statut social. Studierea prin radiografie a dus la concluzia ca era vorba despre un barbat si o femeie – foarte posibil, preoti din epoca respectiva (secolul I i.Hr.).  Descoperirea din situl Taposiris Magna pune in lumina existenta unei mari necropole in zona. Kathleen Martinez, care conduce lucrarile arheologice, este convinsa ca aici se afla si mormântul ultimei regine a Egiptului antic.  De altfel, cercetatorii au scos la lumina statuia fara cap a unui faraon identificat ca fiind Ptolemeu IV, bunicul Cleopatrei. De asemenea, intr-un templu dedicat zeitei Isis au fost gasite si 200 de monede pe care se afla imprimate portretul si numele marii regine. ADRIAN-NICOLAE POPESCU

 

< < articolul precedent		articolul urmator > >

Misterele unei capodopere

miercuri, 19 iunie 2019

Leonardo de Vinci a inceput sA lucreze la fresca „Cina cea de Taina”, in 1495 si a terminat-o dupa trei ani. De atunci, cea mai admirata, mai cercetata si mai copiata pictura din istoria omenirii nu inceteaza sa fascineze vizitatorii si specialistii deopotriva, devenind subiectul a unor teorii fascinante. Situl mentalfloss.com aduce in discutie cateva dintre cele mai putin cunoscute amanunte legate de Cina cea de Taina, dupa cum transmite si Agerpres. Un moment culminant  Toata lumea este de acord ca Cina... descrie un moment culminant relatat in Noul Testament si anume ultima masa luata de Iisus alaturi de apostoli inainte sa fie capturat si crucificat. Mai exact, Leonardo da Vinci a vrut sa imortalizeze momentul in care Iisus le-a dezvaluit discipolilor sai ca unul dintre ei urma sa il tradeze, dar si reactiile acestora la aflarea vestii, de la soc la furie.  Desi apostolii nu sunt reprezentati cu halourile de sfinti, cum era obiceiul in cazul unor picturi renascentiste, iar sfantul Ioan este feminizat incat pare o femeie, este vorba, conform Noului Testament, de momentul care a avut loc chiar inainte de crearea euharistiei, cand Iisus isi intinde mainile spre paine si un pahar cu vin, simboluri-cheie ale sacramentelor crestine.  Ca nu este o simpla reprezentare biblica, ci mai degraba un mesaj personal ascuns de Leonardo in reprezentarea clasica, o confirma teoriile care se nasc chiar si dupa 500 de ani de la moartea artistului. O fresca, dar nu prea  Cand vorbim despre Cina… folosim cuvantul fresca, desi termenul este inexact in acest caz. In mod normal, frescele sunt pictate pe un suport de ipsos ud. Leonardo da Vinci s-a aratat incomodat de aceasta tehnica traditionala si a hotarat sa renunte la ea.  Motivele erau cel putin doua. Primul era pentru ca dorea sa obtina o luminozitate crescuta a lucrarii in raport cu aceea permisa de metoda clasica a frescelor.  Dar motivul principal a fost altul. Stia si el, ca si toti pictorii vremii, ca cea mai mare problema a frescelor era aceea ca il obligau pe pictor sa se grabeasca pentru a-si termina opera inainte ca ipsosul sa se usuce.  Leonardo stia ca nu are de ce sa se grabeasca, pana la urma a finalizat pictura in trei ani, nu in trei zile, asa incat a fost nevoit sa abordeze o tehnica noua. Si aceasta noua tehnica a fost sa aplice vopselurile tempera direct pe piatra. A tencuit zidul din acea manastire cu un material despre care spera ca va absorbi vopselurile tempera si va proteja pictura impotriva umezelii.  Dar pictand pe tencuiala uscata, tehnica s-a dovedit neadecvata, rezultatul fiind ca, dupa putin timp, vopseaua a inceput sa se desprinda, fapt atestat in-tr-o scrisoare din 1517, adresata cardinalului din Aragona. Distrugerea originalului  Desi pictura in sine a fost apreciata in epoca, experimentul lui Da Vinci a fost un esec. Pana la inceputul secolului al XVI-lea, pictura incepuse sa se exfolieze si sa se degradeze. La 50 de ani dupa finalizarea ei, Cina cea de Taina devenise o ruina in comparatie cu perioada sa de glorie. Iar primele tentative de restaurare i-au facut si mai mult rau.  Mai mult, in 1652, s-a decupat peretele pentru a adauga o usa in holul care duce spre sala in care se afla pictura. Asta a dus la eliminarea partii de jos din centrul picturii, inclusiv a zonei in care erau pictate picioarele lui Iisus!  De-abia in 1980 a fost demarat un amplu program de restaurare, care s-a intins pe durata a 19 ani. Cina cea de Taina a fost in sfarsit restaurata, insa a pierdut pe parcursul acestui proces cea mai mare parte din vopseaua ei originala. Asa ca aceia care admira pictura la Milano azi vad orice altceva, mai putin originalul lucrarii. Un infractor in rolul lui Iuda  Azi se admite ca toate chipurile apostolilor s-au inspirat din modele reale. Atunci cand a trebuit sa aleaga chipul tradatorului Iuda (al cincilea de la stanga la dreapta, cel care tine in mana o punga cu bani), Leonardo da Vinci a vizitat inchisorile din Milano in cautarea infractorului cu cel mai potrivit chip pentru acel personaj. Desi nimeni nu poate spune cat mit si cat adevar exista in aceasta speculatie. Un gest misterios  Si daca am ajuns la speculatii, iata alta: in dreapta lui Iisus, Toma sta in picioare, pictat din profil, cu un deget ridicat in aer. Ce mesaj ascunde acel deget ridicat in aer?  Unii au presupus ca acel gest „dorea sa scoata in evidenta degetul apostolului Toma, care a devenit un personaj cheie intr-o poveste biblica ulterioara, dedicata reinvierii lui Iisus. Toma nu credea ceea ce vedea si a cercetat cu degetul lui ranile lui Iisus pentru ca acea verificare sa il ajute sa creada in renasterea fiului lui Dumnezeu”. Dar degetul ridicat in aer duce cu gandul la o alta pictura celebra a lui Leonardo, ultima sa lucrare, realizata cu trei ani inainte de a muri, si anume Sfantul Ioan Botezatorul (ulei pe lemn, aflat azi la muzeul Luvru din Paris). Surprinzator, el este pictat cu acelasi gest!  Lasand la o parte faptul ca personajul este de o frumusete ambigua, fara gen, despre care nu prea poti sa stii daca este vorba despre un barbat sau o femeie! Iar daca ne intoarcem la Cina... sa ne amintim ca si sfantul Ioan este reprezentat cu aceleasi caracteristici efeminate.  Asta i-a facut pe Lynn Picknett si Clive Prince sa propuna in romanul The Templar Revelation (Revelatia templierilor) teoria potrivit careia silueta din stanga lui Iisus nu este Ioan, ci Maria Magdalena. Autorii cartii mai considera „ca pictura Cina cea de Taina este o musamalizare a adevaratei identitati a lui Iisus, operata de Biserica Romano-Catolica”. „Pelicanul sau babita”  S-au facut speculatii si referitor la alimentele de pe masa Cinei... De pilda, ce e cu sarea varsata inaintea lui Iuda? Ea poate reprezenta „tradarea acestuia sau, intr-o versiune alternativa, este considerata un semn al ghinionului sau, prin prisma faptului ca el a fost ales dintre apostoli pentru a-l trada pe Iisus”. In mod similar, nici despre pestele servit la masa nu se stie ce era, prin urmare semnificatiile pot fi si ele controversate. „Daca era tipar, atunci el reprezinta indoctrinarea si, prin aceasta, credinta in Iisus. Totusi, daca este hering, atunci el simbolizeaza un necredincios care neaga religia”.  E cumva ca in fabula dadaista a lui Urmuz... GEORGE CUSNARENCU

Harta misterioasa a comorilor disparute

mar�i, 24 ianuarie 2017

De-a lungul vremurilor cei care au acumulat bogatii nemasurate au dorit sa-si puna la adapost de privirile celorlalti. Vârfuri de sageti, unelte, bijuterii, monede, pietre pretioase, au fost ascunse in locuri numai de ei stiute. Unele s-au pierdut intâmplator, razbaiele, cutremurele, molimele si alte calamitati aducându-si o importanta contributie la ingroparea lor definitiva. Cautatorii de comori au rascolit pamânturile si adâncurile marilor cautându-le.  Multe dintre ele au devenit legende carora nu foarte multi le dau crezare. Exista chiar credinte si superstitii legate de gasirea lor. Se spune ca se aprind flacari deasupra in anumite zile ale anului. Par a fi pazite de vraji si blesteme aducând moartea celor care ajung in apropiere. Date fiind toate aceste mistere care le inconjoara vom incerca sa va prezentam câteva dintre comorile disparute. Comoara faronilor  In anul 1922 Howard Carter a descoperit in Valea Regilor din Egipt mormântul lui Tutankamon. Regele era inconjurat de o multime de artefacte care, potrivit vechilor credinte, era obligatoriu sa-l insoteasca pe faraon dupa moarte. Alaturi de camera mortuara se afla o incapere indesata de atâtea comori ca a fost nevoie de 10 ani ca sa poata fi catalogate.  Când alte morminte au fost descoperite – unele chiar inainte de 1922, camerele de comori fusesera deja golite. Multi s-au grabit sa dea vina pe jefuitorii de morminte dar se pare ca nu doar ei erau responsabili de acest fapt. Dupa cum afirma unii cercetatori responsabilul era Herihor, un important functionar din timpul lui Ramses al X-lea. Dupa moartea faraonului, a ocupat tronul, a impartit regatul cu ginerele sau Piankh si si-a asumat responsabilitatea reinmormântarii inaintasilor. In acest fel a avut posibilitatea sa jefuiasca toate mormintele, depunând bogatiile in propriul sau mormânt care nu a fost gasit niciodata. Chivotul legilor  Disparitia acestui obiect sacru pentru israeliti a suscitat atentia cercetatorilor din toata lumea, neexistând nicio dovada ca acesta a fost distrus. Chivotul era obiectul sfânt pentru pastrarea unor relicve sacre, inclusiv cele doua tablete cu cele zece porunci. Valoarea sa este inestimabila din punct de vedere religios.  In anul 607 i.Hr. Ierusalimul a fost cucerit de babilonieni. In masacrul in care si-au pierdut viata cei mai multi dintre locuitori, Templul lui Solomon, in care se afla chivotul nu a avut parte de un tratament prea blând fiind distrus de invadatori. Peste 70 de ani, când israelitii s-au intors, chivotul disparuse. Unii spun ca evreii insisi l-au ascuns pentru a nu cadea in mâinile babilonienilor. Ascunzatoarea ar putea fi in muntele Nabo din Egipt sau o pestera din Etiopia. Se presupune ca cei care l-au dus departe ar fi murit inainte de a apuca sa dezvaluie taina ascunzatorii, pentru ca altfel nu se explica faptul ca nu a fost adus inapoi dupa reconstruirea Templului. Unii cred insa ca a fost distrus de babilonieni. Exista si o poveste mistica dupa care Dumnezeu a luat la el chivotul pentru a-l pune la adapost. Tezaurul de la Lima  In anul 1820, capitala de astazi a statului Peru, Lima, era cuprinsa de revolta impotriva Spaniei. In fata acestei situatii dramatice, viceregele de aici se hotaraste sa mute tezaurul intr-o alta colonie spaniola mai sigura si anume in Mexic. Comoara, care astazi este apreciata la circa 60 de milioane de dolari, era alcatuita din bijuterii, pietre pretioase, obiecte bisericesti din aur si argint si patru statui din aur in marime naturala ale Fecioarei cu Pruncul. Totul este imbarcat pe corabia Mary Dear care porneste spre Mexic sub comanda capitanului William Thompson. Acesta si intregul echipaj hotarasc sa-si insuseasca averile si se indreapta spre insula Cocos unde se credeau departe de autoritati. Dorea sa se refugieze acolo si sa valorifice bogatiile când se va linisti agitatia creata de fuga lor. Ei reusesc sa ascunda comoara, dar sunt capturati de spanioli, acuzati de piraterie si executati. Singurul care scapa de moarte este Thompson care este trimis sub escorta pentru a recupera comoara. Niciunul dintre cei trimisi nu se mai intoarce si insula Cocos devine unul dintre locurile cele mai frecventate de vânatorii de comori. Comoara Templierilor  Ordinul Templierilor a fost infiintat in 1119, in timpul Cruciadelor, având ca scop potectia pelerinilor care mergeau sa viziteze Tara Sfânta. Cu toate ca membrii Ordinului au depus juramânt de saracie, au reusit curând sa se imbogateasca atât prin donatii cât si printr-un ingenios sistem financiar. Pelerinii depuneau banii in mâinile Templierilor pentru a nu fi jefuiti de tâlharii care pazeau drumurile. In schimbul banilor primeau o hârtie pe baza careia puteau sa-si retraga sumele la intoarcere. In tot acest timp templierii puteau folosi banii in tot felul de speculatii. Acordau credite episcopilor si nobililor care garantau cu bijuterii si propietati care, de cele mai multe ori, reveneau Ordinului pentru neplata la timp.  In aproape 200 de ani in care au functionat ca atare, cavalerii Ordinului au acumulat numeroase bogatii, proprietati in Vestul Europei si in Orientul Mijlociu. Aveau o imbracaminte specifica, purtând o pelerina alba cu cruce rosie, erau bine echipati, antrenati, razboinici priceputi. Succesul lor era strâns legat de cel al Cruciadelor si erau sprijiniti de Biserica Catolica. Când Tara Sfânta a fost pierduta, Templierii au suferit infrângeri cumplite iar zvonurile despre ceremoniile lor secrete, initiatice, au semanat neincredere in jur.  Regele Filip al IV-lea al Frantei, dator Templierilor, in mare nevoie de bani pentru razboiul cu Anglia, ii acuza de erezie si Papa Clement ii aresteaza pe capii Ordinului, in frunte cu Jaques de Molay in 1307. Sunt arsi pe rug in 1312 si Ordinul este desfiintat. In ciuda torturilor la care au fost supusi, cavalerii nu au marturisit unde au ascuns comorile si regele s-a multumit sa confiste proprietatile imobiliare.  Imensele bogatii nu au mai fost gasite si in jurul lor s-au tesut tot felul de legende, plasându-le in locuri diferite din Europa. Valoarea bunurilor este estimata astazi la circa un miliard de dolari. Comoara lui Montezuma  Conchistadorul spaniol Hernando-Cortez a reusit, in 1520, sa-l raneasca mortal pe Montezuma, imparatul aztec. Convins ca a câstigat razboiul, a strâns bogatiile regatului si s-a grabit sa paraseasca locurile. Aztecii, infuriati, i-au prins pe invadatori in apropiere de Tenochtithan, capitala tarii, si a avut loc o batalie cumplita. La sfârsitul luptei lacul Tezcuco era plin de cadavrele spaniolilor dar si de bijuteriile pe care le aruncasera sperând sa poata scapa cu fuga. Cortez si alti câtiva dintre oamenii lui au reusit sa se salveze si s-au intors dupa un an ca sa se razbune. Locuitorii din Tenochtithan au aflat de reintoarcerea dusmanului si au ascuns bogatiile in lacul Tezcuco si in apropierea lui. Ele sunt si astazi ingropate in apropiere de Mexico City, fostul Tenochtithan fara ca nimeni sa stie exact locul, desi au fost indelung cautate. Initiativa unui fost presedinte mexican de a drena lacul a ramas lipsita de rezultat. Comoara lui Barba-Neagra  Cunoscutul pirat Barba-Neagra, pe numele sau real Edward Teach, a trait la inceputul secolului al XVIII-lea. A strâns cantitati uriase de aur, bani, pietre pretioase si bijuterii pe care le-a ingropat fara sa spuna unde. In 1718 a fost decapitat de un locotenent englez si locul in care se afla comorile a ramas complet necunoscut. Cautatorii de comori au scotocit insulele Caraibe si Cayman. Calculele lor s-au dovedit false, pentru ca ascunzatoarea nu a fost descoperita. A fost gasita de un scufundator nava principala a piratului, „Razbunarea Reginei Ana”, dar comoara nu se afla pe ea. Comoara lui Decebal  Despre comoara regelui Dac, pe care multi o cauta de aproape doua milenii, gasim o relatare concreta in una dintre scrierile istoricului antic Dio Cassius. Conform acesteia, Decebal a hotarât sa-si ascunda bogatiile sub albia râului Sargetia, identificat de unii istorici drept râul Strei. In acest scop si-a pus sclavii sa abata cursul râului, sa ingroape comorile si apoi sa readuca apa in vechea albie. Dupa ce a mai ascuns bogatii in pesterile din apropiere, Decebal a fat ordin sa fie ucisi toti sclavii care muncisera la ascunzatori, pentru a nu putea dezvalui cuiva locul unde se afla tezaurul. Tot Dio Cassius ne spune insa ca unul dintre apropiatii lui Decebal, dacul Bicilis, a reusit sa scape si a dezvaluit romanilor locul ascunzatorii. Romanii au deviat din nou cursul râului si au gasit o buna parte din comoara, 165 de tone de aur si 300 tone de argint luând drumul Romei. Dupa cucerirea Daciei, cu ajutorul bogatiilor aduse de aici, economia Imperiului Roman atinge apogeul, cu aurul dacilor este construit Forumul lui Traian si o multime de cladiri stralucitoare ale Romei.  Se pare ca pentru daci bogatiile si mai ales aurul au fost adevarate blesteme. In Evul Mediu, in Transilvania, au mai fost descoperite câteva sute de kilograme de aur si argint, in principal kosoni, bijuterii si fragmente de placi sau arme de parada si chiar in zilele noastre a fost nevoie de interventia energica a statului pentru a impiedica sapaturile ilegale din anumite zone si comertul cu vestitele bratari dacice. IRINA STOICA

 

< < articolul precedent		articolul urmator > >